Împlinisem optsprezece ani...
...şi am pornit la Tîrgul de fete. În acea vară, terminasem liceul. Nu voiam să mă însor... hotărîrea mea de-a merge pe Găina nu era totuşi pe deplin străină unei astfel de dorinţe... am plecat singur în acea zonă a Apusenilor în care se ajungea greu. Amănuntele acelei călătorii le-am cam uitat, cu o excepţie. Unii spun că Tîrgul de fete e o rămăşiţă arhaică, pre-creştină... În anii aceia, mă informau cei ce-mi sugeraseră excursia, tîrgul îşi pierduse menirea primitivă. Pe vastul platou al Găinii, moţii desfăceau produsele unui artizanat încă viu, ciubere şi linguri de lemn, ii, fote şi năframe, oale de tot felul şi căni, punguţe de piele şi botoşei... Era lung drumul la Vidra de Sus, satul lui Iancu. Ajungeai seara tîrziu. Tîrgul se deschidea odată cu zorii, ascensiunea nu se putea face decît în timpul nopţii ce căzuse de mult cînd am început să urcăm pantele abrupte ale muntelui Găina. Tînărul care eram, perfect potrivit în rolul unui mire uşor zăpăug, nu prevăzuse că drumul acela de noapte cerea un izvor de lumină. Celelalte umbre care urcau aproape de-a buşilea potecile încîlcite ţineau rareori în mînă o chioară lanternă electrică. De fapt, nu aveam nevoie nici de călăuză, şi cu atît mai puţin de lumină, în noaptea fără stele. Mulţimea mergea într-o singură direcţie, compactă ca o procesiune, iar alunecările şi împleticirile umbrei din faţă slujeau de ghid şi pază. De cele mai multe ori, nu aveau nici lămpaşe minereşti, doar lumînări firave de biserică care se stingeau la cea dintîi pală de vînt, fiind reaprinse prin scăpărarea chibriturilor îndeobşte ude: începuse să toarne des şi mărunt, ceea ce mă făcu să pricep pe viu, şi pentru restul vieţii, ce era aceea o ploaie mocănească. Pîlpîirile slabe venind dinspre ceilalţi îmi luminau calea. Mama îmi cumpărase ceea ce se numea, cu un cuvînt atunci de curînd intrat în română, un "hanorac". Parcă ar fi fost fabricat pentru verile secetoase, nu rezista nici la vîntul care sufla subţire din vale, nici la ploaie. Eram ud pînă la piele după trei minute. Atunci a apărut. El. Din mulţimea care urca unanim, de undeva din coasta mea, mi s-a părut că s-a desprins o fiinţă omenească. De unde răsărise? (Cine era, cum arăta nici nu mă întrebam.) Dar i-am auzit vocea, bărbătească. Eu nu-mi vedeam nici mîinile şi simţeam că mă fac una cu noroiul (e uimitor cum poate un om sub ploaie să treacă în cîteva clipe la cea mai de plîns mizerie!). Cum a ştiut că eram ud leoarcă şi începuse să-mi fie frig? Nu m-a întrebat nimic, mi s-a alăturat şi am urcat. Din mulţimea aceea anonimă el mi-era singura prezenţă. Nu după mult timp a spus: "nu poţi să mergi aşa. Am să-ţi dau haina mea, e din lînă de casă, nu trece apa prin ea", şi, ca să mă convingă, fără să ne oprim, mi-a luat mîna petrecînd-o pe sub haina lui. Am simţit o cămaşă de pînză groasă, sub ea pielea caldă şi uscată. Lînă de oaie, a spus. Sub lîna asta, nici oaia nu se udă. Şi-a scos haina, mi-a luat hanoracul. Cu autoritate, m-a făcut s-o îmbrac în timp ce eu, moale, îl întrebam dacă n-o să răcească. "Sînt obişnuit", a spus, lăsînd să se înţeleagă că el şi eu eram de altă categorie, eu nu aveam rezistenţa lui, şi a fost singura clipă cînd i-am simţit în vorbire o urmă de orgoliu. În timp ce urcam, nu-mi punea nici o întrebare din cele ce se pun de obicei: nu voia să ştie de unde veneam, ce făceam în viaţă, ce căutam acolo, urcînd spre Găina. Prezenţa lui alături de mine, tăcută, nu era apăsătoare, dimpotrivă, mă făcea să mă simt bine, aproape vesel, în timp ce continuam acel suiş greu, prins în mulţimea întunecată. Cămaşa se usca, umezeala se prefăcea într-o căldură binefăcătoare... ...Noaptea era înaintată, ploaia se domolise. Despre restul drumului nu-mi amintesc nimic, doar că a fost mereu lîngă mine, iar prezenţa lui era simplă. La un moment dat, umbrele celor ce urcau au devenit din negre cenuşii, am început să văd feţele, portul oamenilor. Lumînările, lămpaşele se stingeau unele după altele. Cerul s-a făcut alb, au apărut culorile în baticurile femeilor, nuanţele verzi ale muntelui. Panta s-a îndulcit, eram pe un picior de plai. Se zărea mulţimea vînzătorilor, sub cerul liber. Petrecuseră noaptea acolo. Cum se adăpostiseră? Ne-am oprit. "Ei", a spus omul, "ai nevoie să te odihneşti" şi, cu un gest gingaş, m-a ajutat să mă dezbrac de haina lui. A îmbrăcat-o. Am bîiguit două-trei cuvinte de mulţumire. El era aşa de firesc, am simţit că nu avea rost să adaug ceva. "Am să mă duc şi eu", a spus, şi-a luat rămas-bun cu ochii şi atunci l-am privit. Mi s-a părut bătrîn, dar la vârsta pe care o aveam, oameni în toată firea ţi se par vîrstnici. Era mai degrabă mic, bine legat, cu părul cărunt. Haina îi venea bine, o purta cu eleganţă. A plecat la treaba lui, în timp ce eu rămîneam acolo, în marginea tîrgului. M-am simţit obosit. Alături de mine o femeie vindea lapte cald, i-am dat un leu, mi-a întins o cană pe care am băut-o dintr-o suflare. Între timp se ridicase soarele, gonind aburii de după ploaie. M-a prins somnul, m-am întins în iarba încă udă, nici un pas nu aş mai fi putut să fac. După cîteva ore am deschis ochii. Soarele era aproape la amiază, mă uscase cu totul, pe mine şi iarba în care căzusem. Eram plin de vlagă. Am început să descopăr tîrgul, marfa, vînzătorii. Aş fi vrut să-l regăsesc şi pe el, dar nu a fost chip, în mulţimea aceea. Şi nici eu nu-l căutam prea tare. Am cumpărat o punguţă de piele pe care erau scrise locul şi anul: Găina 1952, am păstrat-o multă vreme, ca singură mărturie că acea călătorie nu fusese un vis. Curînd m-am întîlnit cu prietenul meu Dan Romanescu, care manifesta voioşia şi animaţia pe care i le cunoşteam mai de mult. Mi-a ţinut o mică prelegere despre Găina şi tradiţia ei, mi-a arătat că muntele acela este un "nod orografic", din care pornesc, în toate direcţiile, cîteva lanţuri de munţi. Această aşezare, comenta, nu era străină de vocaţia locului, de întîlnire a moţilor şi a altora veniţi mai de departe. Trecusem de amiază cînd am început să coborîm pe alt drum, propus de atotştiutorul Dan, spre ţara Zarandului. Ce am făcut mai departe, nu ştiu. După cum prea puţin îmi aduc aminte şi despre începutul acelei excursii. Prezenţa acelui ins care îmi dăduse haina de pe el a şters împrejurările care o înconjuraseră. Ca să crezi în Dumnezeu nu-i nevoie de întîlniri supranaturale. De ajuns e generozitatea, unită cu sacrificiul. Sînt iniţieri care trebuie să le preceadă pe cele nupţiale.