Imperiul de hîrtie

8 mai 2018   Tema săptămînii

Într-o zi, prin anul al doilea, îl văzusem pe prietenul Nino Stratan cu un volum galben, ferfeniţit, sub braţ, avînd titlul Ingeniosul bine temperat. Nu ştiam nimic despre autor, iar Nino mi l-a recomandat cu cuvintele pe care le păstra doar pentru cei mai mari scriitori: „Omul e complet nebun!“ Pentru el, nebuni erau doar trei-patru autori: Arghezi, Ion Barbu, Foarţă, Grigurcu, cei pe care-i iubea pînă la identificare. Am luat şi eu de la bibliotecă volumul văzut la Nino (era Bibliografia generală, partea a doua a tetralogiei) şi am început să citesc. Cartea nu era de pe lumea asta. „Da, nebun, sublim nebun, uimitor şi înveselitor nebun“, îmi repetam din cînd în cînd, tăvălindu-mă pe jos de rîs la cîte-un pasaj sau rămînînd cu gura căscată la cîte-o frază pe care o învîrteam între degete ca pe macheta tridimensională a unei complicate molecule organice. Cartea era ca un drapel sfîşiat în bătălia estetică de vînturile şi proiectilele unei furii creatoare fără precedent la noi. Trebuia să trăieşti pe planeta îndepărtată a literaturii şi nu în mizerabila noastră lume comunistă ca să poţi scrie aşa ceva.

Îmi suna pe alocuri a Borges, altădată a Calvino, în multe fragmente a Barth sau Donald Barthelme, contemporani pe alte meleaguri ai lui MHS al nostru şi deja celebrităţi în anii şaizeci, deşi la noi încă aproape necunoscuţi. Peste tot suna şi a Lewis Carroll şi mai ales, dintre autohtoni, a Urmuz. Cum spunem noi însă, seamănă, dar nu răsare. Căci MHS, în ciuda aerului de familie cu toţi autorii moderni pe care Hocke i-a inclus în abstrusa definiţie a manierismului ca manifestare tipică a omului problematic, este totuşi atît de original încît poate fi fără probleme recunoscut de la primele fraze. E Borges, dar unul plin de umor, Calvino, dar mult mai sintetic, Barthelme, dar cu un acut simţ moral, Urmuz, dar adesea transformînd gratuitatea în meditaţie socială, politică sau metafizică.

Poate că metafora cea mai sugestivă, care nici ea nu cuprinde însă toate dimensiunile acestui fantast, este cea a bibliotecarului, stăpîn desăvîrşit al unui imperiu literar, al unei lumi de cărţi şi citate. Clişeul, în kitsch-ul său obosit sau hilar, este substanţa reciclată masiv de scriitorul român, care, în felul său, ne dă şi el, în întreaga lui operă, un Dictionnaire des idées reçues, asemenea şi neasemenea celui al lui Flaubert.

Alături de Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, foşti colegi de liceu la „Ienăchiţă Văcărescu“ din Tîrgovişte, Mircea Horia Simionescu s-a aflat în miezul mişcării literare ce avea să facă istorie sub numele de Şcoala de la Tîrgovişte, care, alături de alte cîteva nuclee literare (şi, în definitiv, şi de gîndire liberă, de embrioane de societate civilă) ca mişcarea onirică sau Cenaclul de Luni, au definit literatura progresivă a perioadei comuniste, neaservită şi din acest motiv marginalizată de Putere. Nicăieri, poate, autoreferenţialitatea literaturii nu este mai limpede decît în scrierile tîrgoviştenilor, care par a ignora cu desăvîrşire lumea reală, semnificativă pentru ei cel mult ca epifenomen cultural. Literatura e, pentru ei, tărîmul virtual în care totul e posibil, un joc imanent, cu toate piesele date pentru totdeauna, asemeni şahului, şi în care ceea ce contează este arta combinatorie. Li s-a reproşat întotdeauna gratuitatea, artificiul, „livrescul“, şi într-adevăr arta lor, predominant textuală, are ceva din tehnica laborioasă a împăturirii foii de hîrtie în origami-ul japonez. Ei aproape că nici nu au produs opere propriu-zise, ci un continuum textual din care, pentru necesităţi editoriale, au decupat uneori zone mai coerente pe care le-au numit „romane“, „nuvele“ etc. Genurile şi speciile tradiţionale sînt fie abandonate făţiş, fie hibridizate, parodiate, subminate, aşa încît comedia literaturii se poate desfăşura luxuriant, fără oprelişti, asemenea defilării carelor alegorice ale unui carnaval creol. Aproape fiecare cuvînt din textele lor are cîte un hyperlink ce trimite fie la un anume loc dintr-o scriere clasică, la o scenă, o situaţie sau un vers, fie la un alt pasaj din scrierea căreia îi aparţine, aşa încît fiinţa literară, translucidă şi evanescentă, a ficţiunilor lor ajunge să aibă o complexitate multietajată şi un sistem nervos ultrasofisticat.

„Catedrala“

Ingeniosul bine temperat, tetralogia lui Mircea Horia Simionescu, este, poate, „catedrala“ cetăţii de hîrtie a tîrgoviştenilor. Contemporanii au luat-o drept o scriere satirică sau umoristică, trecînd uşor pe lîngă enorma punere în discuţie a întregului cîmp literar pe care se construieşte această operă. Mimetismul, proteismul formal extrem, dexteritatea de virtuoso a prozatorului sînt prezente de la un capăt la altul al celor patru volume ce alcătuiesc un corpus care, la o adică, ar putea substitui toată literatura. Aspiraţia enciclopedică, borgesiană, chiar dacă permanent autoironică, se vădeşte din chiar principiile de organizare a tetralogiei – şi mai cu seamă a primelor două volume, superioare celorlalte. Modelele devin aici dicţionarul, respectiv bibliografia, adică forme taxonomice marginale, condensate, care îmbină fragmentarismul cu holisticul viziunii „în ochi de insectă“.

Dicţionarul onomastic, volumul de debut tîrziu, la 41 de ani, al scriitorului, este prima piesă a tetralogiei şi cea care stabileşte principiile de funcţionare ale noului tip de literatură propus de MHS, principii cum nu se poate mai diferite faţă de realismul propriu-zis sau realismul magic al prozei noastre din anii ’60 şi ’70. E incredibil că scrieri ca Moromeţii şi Dicţionarul onomastic au fost contemporane, deşi ultima s-a publicat mult mai tîrziu, căci ele ţin de vîrste foarte diferite ale literaturii. Cartea constă în articole de dicţionar. Formal, ar putea fi vorba despre un dicţionar etimologic sau enciclopedic, şi de altfel volumul a fost adesea considerat ca atare şi aşezat la secţiunea „dicţionare“ a bibliotecilor. Dacă bibliotecarii care-au făcut grotesca greşeală şi-ar fi aruncat ochii măcar pe prima pagină a cărţii ar fi înţeles că scrierea nu e decît o parodie uriaşă clădită pe scheletul convenţiei dicţionarului. Nume de persoane, unele familiare, altele bizare, dar nu de tot neplauzibile, sînt urmate de „definiţii“, uneori de două cuvinte, alteori de douăzeci de pagini, definiţii care nu definesc nimic şi care produc minţii, cum scria Wittgenstein, o crampă continuă. Spiritul neştiinţific, aglutinant şi verbios al vechilor enciclopedii e parodiat aici cu vervă şi ferocitate. Numele e privit ca un cîmp complex de sonorităţi, sugestii mnezice, fenomene de audiţie colorată, un nor semantic ambiguu, indeterminat, care stimulează imaginaţia asemenea petelor aleatorii în care pictorul (nota Leonardo da Vinci în carnetele lui) vede bătălii, cetăţi şi maşinării ciudate. Uneori simpla sonoritate declanşează, prin anagrame şi rotaţii ale literelor, un portret al unui fantomatic personaj, ieşit, încoifat şi-mplătoşat, dintr-un dans al combinaţiilor. Indiferent de mărimea lor şi de mecanismele de generare, mereu altele, inepuizabile ai zice, fragmentele ce compun Dicţionarul onomastic (şi continuarea acestuia, Jumătate plus unu) sînt un foc de artificii ce umplu de uimire prin ludic, gratuitate, ingeniozitate şi witz.

În Bibliografia generală, capodopera lui MHS, principiul de construcţie este încă şi mai complex: fişa de bibliotecă permite, prin jocul dintre numele autorului, titlu şi comentariu, o intertextualitate universală, ca şi o transparentizare şi virtualizare a spaţiului lecturii fără alt precedent decît în opera lui Borges. Cărţi reale cu numele autorului fictiv (real sau inventat), atribuirea unei cărţi reale unui autor imaginar sau invers, rezumatul fantastic al unei scrieri reale şi invers, toate posibilităţile jocului cu mărgele de sticlă al bibliotecii imaginare sînt explorate. Nebun, sublim nebun, hilar nebun, nebun înţelept şi nebun jucăuş, MHS e suveran în lumea sa de hîrtie. Sînt momente în scrierile sale cînd ingeniosul nu mai este deloc temperat. Atunci levitează deasupra peisajului abstrus al literaturii, şi ne aduce şi pe noi în stare de levitaţie.

L-am văzut ultima dată la o expoziţie de fotografie [Expoziţia „Scriitori români. Chipuri şi taine, fotografii de Mircea Struţeanu“, martie 2011, Institutul Cultural Român, curator: Tudor Jebeleanu, n.n.]. Pe pereţi erau atîrnate portrete de scriitori. Am vorbit puţin cu el. Era real, compact, nu avea deloc aerul celui intrat într-un fel de ceaţă. Vorbea despre boală şi suferinţă, se plîngea că nu se mai poate mişca uşor, dar avea pe chip un fel de crispare sau de dîrzenie a celui care nu cedează. M am despărţit de el cu aceeaşi căldură ca întotdeauna, convins că ne vom revedea de multe ori mai departe. De-acum însă a rămas din el doar ceea ce sperăm să rămînă din noi toţi: o carte frumoasă. E consolarea şi, în cazul celor ca MHS, triumful unei vieţi de scriitor. 

(fragment din prefaţa la audiobook-ul Mircea Horia Simionescu citeşte din Ingeniosul bine temperat, Editura Casa Radio, 2011) 

Mircea Cărtărescu este scriitor. Cea mai recentă carte: Un om care scrie. Jurnal 2011-2017, Editura Humanitas, 2018.

Mai multe