„Îmi pare foarte rău că nu eu mi-am scris viața mea“ – interviu inedit cu Ion D. SÎRBU

Cum a rămas cu intenția de a-ți scrie memoriile?

Dragă Sănducule, am avut atît de multe alte lucruri importante de făcut, încît întotdeauna am zis că viața mea este prea puțin importantă ca s-o scriu, înainte de a-mi termina cele cîteva cărți mai grele și mai mari, pe care le-am gîndit și pe care le-am şi scris în acești ultimi zece sau cincisprezece ani. După cum poate știi, deși ești foarte tînăr, dar știi acest lucru direct, eu am pierdut din viața mea aproape cincisprezece ani, adică timp de cincisprezece ani eu n-am avut dreptul de a publica. N-am avut acest drept din anumite motive, pe care nu e cazul să le dezbatem aici. În orice caz, în afară de această foarte mare pierdere, aceste interdicții au intervenit la vîrsta mea de aur, adică atunci cînd eu am avut douăzeci și șapte de ani, şi a ţinut pînă la patruzeci și șase de ani. Între aceste vîrste, intră anii de interdicție de a iscăli, anii de șomaj, cei șase ani și jumătate de pușcărie, un an de mină, domiciliul meu în Craiova… Am primit dreptul de iscălitură abia în luna septembrie 1967, dacă bine îmi aduc eu aminte. Nu sînt atît de sigur, dar asta se poate controla. [În numărul din septembrie 1966, în revista Ramuri îi este publicată povestirea „Nesomn“.]

Și tu, în acest timp, ai mai scris ceva?

În ’64, cînd m-am eliberat, n-am știut că sînt interzis, dar cînd mi s-a spus că de astăzi poți să iscălești, am avut un sentiment foarte bizar. [Eliberat prin graţiere, la 6 februarie 1963, pe baza Decretului nr. 5/1963 al Consiliului de Stat.] Abia acuma înțelegeam de ce am fost refuzat peste tot. Anii ăștia au fost cei mai cumpliți, mergeam în diferite redacții și ofeream manuscrise de-ale mele, la care, sub forme uneori foarte brutale, alteori foarte diplomatice, eram refuzat. Eram refuzat pînă și de ziarul local, în care Ilie Purcaru, care știa că eu nu am dreptul să public și nu am dreptul să iscălesc, deși mă simpatiza, nu m-a publicat pînă nu i s-a dat dezlegare și, atunci, imediat, mi a apărut un articol despre hoții de icoane din satul lui Brâncuși, din bisericuța aia de lemn. Deci acesta a fost un neajuns.

Al doilea neajuns al meu, de a fi rămas foarte tare în urmă, a constat în faptul că eu nu aparțin unei vetre folclorice. Nu m am născut la țară, m-am născut într-o colonie minieră, cu o lume teribil de amestecată, după cum reiese poate din ceea ce veți putea recupera din povestirile mele, că am avut mai multe limbi materne și n-am avut nici o limbă maternă. De fapt, nu degeaba Blaga, glumind, bineînțeles, a spus despre mine: „Aveți grijă de Gary, el este orfan de limbă maternă!“. Nici nu știam că sînt român, nu știam că sînt ortodox, nu știam în ce limbă mă jucam, fiindcă știam și română, și maghiară, și germană, chiar și cehă, le ştiam de pe uliță, depindea cu cine mă jucam. Toate acestea formau o singură limbă și, cînd am ajuns la grădiniță, am început să cînt românește, să recit românește. La școala primară, încă din clasa întîi, aveam mici greutăți, dar am învățat foarte repede.

Dar ce s-a întîmplat în Valea Jiului?

În colonia asta minieră eu am învățat lupta de clasă. Tatăl meu a fost un muncitor luminat, umblat prin lume, știa socialism, era un social-democrat convins, știa trei-patru principii despre socialism, în rest se ocupa de sindicat și considera că munca sindicală a muncitorului este mult mai importantă decît lupta în cadrul unui partid politic. Mama mea a fost o țărancă luminoasă, n-a avut mai mult de trei clase primare, dar ca inteligență și fantezie, ca dar de a povesti, a fost extraordinară. Cred că era cea mai inteligentă femeie din colonie. Dacă aş fi puțin psiholog și dacă aș crede în genele mele ereditare, aș spune că tatăl meu, prin exemplul și cinstea sa de muncitor și de bărbat demn, care nu s-a închinat niciodată, care în viața lui n-a dat şi nici n-a primit vreodată bacșiș, tatăl meu mi-a dat șira spinării și ethos-ul prin care m-am condus în viață. Iar mama mi-a dat fantezia și poate darul acesta de a iubi poveștile și chiar de-a povesti.

Dar Valea Jiului, care ajunsese la modă după ’47, ca loc al unui detașament foarte puternic de clasă muncitoare, a fost naționalizată într-un anumit fel de partid, în așa fel încît eu, care veneam cu piesele despre muncitori, despre mineri, cu nuvele despre muncitori, se găseau imediat șapte deștepți prin București care știau mai bine cum sînt minerii şi cum trebuie să scriu eu despre mineri, încît pur și simplu, acum, la sfîrșitul vieții, pot să spun așa: mi-a fost naționalizat peisajul sau spațiul literar în care am trăit. Băieții de țărani au continuat să-și iubească țarina și au putut să scrie despre satul lor natal, eu nu am putut să scriu despre Petrila, pentru că imediat un Valentin Silvestru sau alții ca el de la București mă prelucrau: minerii nu s așa, întreceri socialiste, partid, ședințe și așa mai departe. Or aceasta nu era un obiect de literatură pentru mine.

În mină am reînnodat legătura cu ceea ce am învățat de la Blaga: am considerat că minerii sînt un orizont și că au o cultură a lor, foarte specifică, foarte restrînsă. Trei mituri minerești, pe care le-am citat în lucrarea mea [eseul „Nostalgia orizontului pierdut“, prezentat la un seminar de Filosofia culturii cu Lucian Blaga], după care m-a remarcat Blaga în ’42, nu le-am uitat niciodată, le-am tot povestit, le-am regăsit în mină, mai tîrziu, și lor le-am mai adăugat încă zece sau cincisprezece povestiri minerești [publicate în volumul Povestiri petrilene, Iași, Editura Junimea, 1973]. Eu nu le consider povești, ci mituri in nuce, despre subteran, despre condiția minerului, despre cele două suflete ale sale ș.a.m.d.

„Petrini sînt eu“

De cîte ori mă întorceam cu gîndul la propria mea viață, care a fost foarte dramatică și în același timp teribil de ridicolă, m-apuca un fel de durere în plexul solar, un fel de rău, de scîrbă chiar față de propriul meu destin și căutam să scap de această sarcină de a-mi repovesti șirul niciodată terminat al nenorocirilor. Sigur că multe din povestirile sau pățaniile mele au devenit anecdote și, dacă acuma m-aș fi apucat de un volum de așa-zise memorii, le-aş fi scris sub formă de schițe literare, sub forma în care există cele patru sau cinci schițe adăugate la sfîrșitul volumului Șoarecele B, adică ar fi fost niște amintiri transformate în literatură. Ca om de cultură și ca scriitor, după ce o viață întreagă am fost obligat, în repetate rînduri, să tot povestesc anumite fragmente mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau mai puțin tragice din viața mea, la această oră a uitării din mintea mea aș fi nesincer dacă aș spune că ele n-au primit în jurul miezului de adevăr incontestat, și care se poate verifica, și o anumită tentă de poveste, de rotunjime literară.

Lucrul cel mai amuzant, poate, din aceste drolatice aventuri ale mele, pe care aveam obiceiul să le spun atunci cînd în­tîlneam la masă tineri din altă generație, consta în această mărturisire foarte schematică, dar foarte adevărată și teribil de tipică pentru viața mea, și anume: începeam prin a spune tinerilor mei colegi că este inu­til ca eu să-mi scriu viața, pentru că viața mea de mult timp a devenit un subiect de literatură. Și dacă a devenit un subiect de literatură, înseamnă că viața mea și-a îndeplinit oarecum rostul. Îmi pare foarte rău că nu eu mi-am scris viața mea! Atunci cînd am ieșit, în ’64-’65, aveam niște prieteni care îmi cunoșteau foarte bine viața, Alecu Paleologu și Ion Caraion, de pildă, sau Doinaș și mulți alții, cu care am fost împreună acolo unde am fost. Biografia mea a fost cea mai ridicolă și cea mai tragică, tocmai pentru faptul că eu am fost fiu de miner și am fost ilegalist de partid, și am ajuns unde am ajuns, și am avut soarta pe care am avut-o. Din cauza asta se și rîdea de mine, bineînțeles.

Povestit, acest lucru a fost prins din vînt de marele Marin Preda şi a compus un personaj care sînt eu. În Cel mai iubit dintre pămînteni, personajul se cheamă Petrini (de la Petrila, bineînțeles), fiu de muncitor din Ardeal. Marin Preda cunoștea Ardealul după ureche, pentru că a făcut gimnaziul la Zlatna (Școala Normală, mi se pare), la Tîrgu Mureș. Deci fiu de muncitor, care, prin efort propriu, ajunge asistent pe lîngă cel mai mare filosof al țării, la Cluj, bineînțeles. Or singurul fiu de muncitor care a ajuns asistent pe lîngă Blaga am fost eu. Mi-am dat doctoratul în ’47, cu Lucian Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu. Nu mi-am omologat acest doctorat din motive pe care cei care cunosc viața universitară le știu.

Deci am fost asistent pe lîngă cel mai mare filosof al țării, după care am făcut pușcărie, după care am făcut mină, iar soția mea s-a căsătorit cu un ministru. Acestea sînt elementele vieții mele.

Prima mea soție, de care am divorțat înainte de a fi arestat, s-a căsătorit cu Adrian Dimitriu, ministrul Justiției în perioada în care eu am fost închis. N-am nimic cu el, nici cu fosta mea soție, sînt un gentleman, dar probabil că iscălitura sa frumoasă figura pe actul meu de condamnare. [În calitate de comandant al Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, colonelul de justiţie Adrian T. Dimitriu a semnat, la 23 aprilie 1958, mandatul de executare a pedepsei de un an pentru „deţinutul contrarevoluţionar Sîrbu Dezideriu“.]

Cu vînarea șobolanilor am fost tot eu. Am și scris o nuvelă despre vînătoarea de șobolani, că m-am ocupat de chestiunea asta… Toate aceste elemente circumscriu viața mea, dar ele sînt viața lui Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni.

Dacă am fost totuși furios atunci cînd am cetit acest roman, nu era pentru faptul că mi se părea că el seamănă cu viața mea – odată scris, un lucru nu mai este al tău –, ci pentru faptul că – i-am și spus acest lucru lui Marin Preda – nu ai voie să scrii despre pușcărie, despre mină și, mai ales, despre filosofie după ureche. Acestea sînt niște domenii în care, dacă n-ai o experiență directă, devii ridicol. De aceea el a mutat toată experiența pe obsesiile sale erotice: mă iubește sau nu mă iubește cutare femeie, mă înșală sau nu mă înșală, ceea ce este absolut ridicol. Romanul este ratat din cauză că în momentul în care într-un roman apare drama filosofiei, drama minei, drama pușcăriei, nici nu mai contează dacă femeia te înșală sau nu.

O altă anecdotă, să zicem, care face parte din repertoriul meu de justificare și de amuzament, cred că am spus-o de vreo două ori în simpozioanele literare de la Ramuri, e următoarea: „Dragi tineri din altă generație, iubiți colegi, ca să nu pățiți ce am pățit eu, am datoria să vă spun că în viața mea am făcut trei mari greșeli…“

Prima greșeală a fost în 1948-’49, în Cluj, cînd într-o mare ședință, ridicîndu-mă curajos și tîmpit cum sînt, am declarat că doresc drepturi egale cu colegii mei unguri. În Clujul de atunci eram inspectat de inspectori care nu știau o boabă românește, or eu predam poezia erotică a lui Eminescu, iar la partid nu te puteai descurca decît vorbind în limba maghiară. Atunci aveau mai multe reviste decît noi, toți erau ilegaliști, nici unul nu mai avea trecut, nici unul nu mai avea origine socială nesănătoasă.

Am cerut drepturi egale cu colegii mei unguri în ’49, am zburat din Universitate și pe urmă a trebuit să plec și din Cluj. Aşa am ajuns la București, la Revista de pedagogie, pe urmă la revista Teatrul, unde am început să fac o zgomotoasă carieră: Premiul pentru cea mai bună piesă la Sinaia (piesa mea, Frunze care ard, urma să intre în repertoriul Teatrulul Național) şi Premiul pentru cel mai bun scenariu cinematografic, Bivolițele. Pentru că nu aveam locuință, scriam în poduri, în pivnițe, în cîrciumi. Scriam cu mîna. E, şi la un moment dat mă ridic într-o altă ședință idioată și cer drepturi egale cu colegii mei. Aşa am zburat din revista Teatrul și am ajuns în pușcărie.

Cînd am ieșit, mi s-a dat domiciliu forțat în Petrila. Am fost obligat să lucrez un an în mină, după care am fost adus și instalat în Craiova, ca secretar literar, dar încadrat cu o leafă de portar, 1.500 de lei, în timp ce foștii mei studenți aveau deja 3.000 de lei. Mă rog, nu mi-a păsat, după mină, era o adevărată binefacere această Craiovă, în care am și făcut o treabă fantastică la Teatru. Am lucrat pe rupte, dar mă învățasem minte. Nu m-am mai ridicat în nici o ședință ca să spun: „Fraților, cer drepturi egale cu colegii mei olteni“. Am stat în banca mea. Craiova nu este un oraș comod, este un oraș rău, egoist, m-a considerat o grefă falsă, care trebuie umilită sau eliminată. Aici, scriitorii se împart în două categorii: cei preferaţi şi promovați (99%) și eu, tolerat şi suspectat. De ce eram așa? Așa a fost istoria. Dar asta nu m-a împiedicat să scriu.

Acest exil interior al meu, pentru care bunul Dumnezeu, în care am început să cred în pușcărie, mi-a adus în cale o femeie – am găsit-o, pur și simplu printr un noroc, pe stradă –, actuala mea soție, care a îndurat lîngă mine și care a făcut din mine ceea ce sînt astăzi.

Acuma, la ultima ședință plenară, aş putea să fac o ultimă gafă, dar nu voi apuca s-o mai fac. S-o facă alții în locul meu. Acuma ar trebui să mă ridic și să spun cer drepturi egale cu colegii mei sovietici, fiindcă sovieticii îmi publică nuvelele satirice, scrise în ’52-’53, interzise în România. Au apărut abia în 1983, dar acum se publică în Rusia. Sînt tradus cu trei nuvele satirice. [„Compartiment“, „Doi intelectuali de rasă“, „Cimex lecturalia“, traduse în limba rusă de Andrei Kovács, sînt publicate în volumul antologic Întîlnirea. Din proza românească contemporană, în colecţia Biblioteca revistei Inostrannaia literatura, Editura Izvestia, 1988.]

„Vreau să scriu despre altceva“

Acum nu mă mai interesează nici istoria, nici literatura. Eu mi-am făcut veacul, sînt fiul unei generații. Eu n-am vrut să fiu un scriitor abstract, nici un scriitor oniric, nici măcar modern nu am fost. Nu pentru că nu am cultura necesară sau pentru că nu am condei – scriu foarte ușor și am citit enorm –, ci pentru faptul că vin din Ardeal, o regiune pedagogică prin excelență, şi vin și din Valea Jiului. Dragostea mea pentru oamenii de jos, pentru cei care citesc cărțile, pentru cei care așteaptă din partea scriitorilor un dram de lumină sau un dram de întuneric explicat, este de înțeles Eu întotdeauna am avut următoarea „lozincă“ (cuvîntul lozincă eu îl folosesc în ghilimele): „Nu vreau să scriu altfel decît colegii mei, vreau să scriu despre altceva“. A doua mea „lozincă“ era asta: „Doresc ca tot ce scriu să pot arăta, cu mîndrie, şi lui Lucian Blaga, iar acesta să spună: «Da, îmi place!», și lui Tata – ca să poată înțelege ceva din scrisul meu“.

Toată lumea crede că am scris această „poveste a Ursului“ [Dansul ursului, subintitulat „roman pentru copii și bătrîni“] din motive de comoditate sau pentru că am vrut să fac bani. Această poveste a fost foarte greu de scris, am investit teribil de multă cultură și foarte multe cunoștințe despre mit, despre sacru, despre simbolurile robiei și libertăţii ale neamului românesc. Ursul nu e chiar un urs, măgarul nu e chiar măgar. Conform principiului meu, trebuie să fim puțin bufoni la curtea regelui ca să putem spune adevărul. Eu mi-am acceptat condiția de bufon și i-am dat măgarului din roman numele meu, pe care toată lumea îl știe și de care sînt foarte mîndru.

Nu știu dacă ți-am răspuns la întrebarea ta, foarte dureroasă, ce-am făcut cu memoriile mele. Ele vor putea fi refăcute, eventual, de dușmanii mei care îmi sînt prieteni.

Astăzi, vorbind cu soția mea, mi-am dat seama că plecarea mea din această lume îi va bucura mult mai mult pe unii decît îi va întrista pe alții. Îi va bucura pe cei vinovați de anumite murdării, trădări, lichelisme, și care știu foarte precis că eu sînt un martor al acuzării. Fiindcă am suferit din cauza lor, nu le convine deloc.

interviu realizat de Al. Farcaş pe 20 noiembrie 1988, transcris de pe bandă de magnetofon şi adnotat de Toma VELICI

Foto: Cristina Ștefan. Ilustrație de Ion Barbu, Petrila