Îmi educ copiii gîndindu-mă, metaforic, la Ierusalim și la Atena
(...) Se discuta în Parlamentul României Legea educaţiei. Sever Voinescu a venit în comisie şi a susţinut cu multe argumente şi cu mult aplomb necesitatea introducerii eticii în școli, ca materie obligatorie, prin lege. Și m-a pus într-o dilemă. Pentru că, pe de o parte, eram de acord cu el. În acelaşi timp, mi-am dat seama că nu putem băga prin lege o materie în programa şcolară, pentru că dacă astăzi noi o facem, mîine o nouă majoritate parlamentară o să introducă altă materie, aşa cum îi taie pe ei capul. Şi atunci aş vrea, în două minute, să spun o chestiune tehnică şi poate plicticoasă, dar importantă, mai ales în contextul dezbaterilor din zilele astea, în care toată lumea vrea să bage tot felul de materii în curriculum. Legea, adică ceea ce Parlamentul votează, trebuie să prevadă finalităţile educaţionale. Altfel spus, ce competenţe dorim noi, ca societate, să ofere şcoala copiilor. Nu eu ministru, nu tu parlamentar, nu preşedintele sau Patriarhul trebuie să decidă cum o să arate copilul la finalul învăţămîntului obligatoriu. Asta este o decizie societală şi asta este ceea ce trebuie să fie în lege, ceea ce votează Parlamentul, ca reprezentant al întregii societăți. Restul, anume cum să ajungem la asta, ce materii să le dăm copiilor, cîte ore, cum să-i evaluăm, asta e treaba experţilor, nu mai e treaba parlamentarilor și nici a oamenilor politici. (...) Privind atent, observ o tendință de a introduce fel de fel de discipline în școli, de genul orelor de dezvoltare personală și altele asemenea. Dar orice introducere de materii noi înseamnă scoaterea sau subțierea altora, căci numărul de ore al copiilor la şcoală este limitat. Să nu cumva să ajungem să avem copii superdezvoltaţi personal, dar care nu mai ştiu tabla înmulţirii! De aceea, de fiecare dată cînd văd tot felul de inițiative de genul acesta, făcute, nu mă îndoiesc, cu intenţii foarte bune, foarte generoase, sînt sceptic şi devin din ce în ce mai doritor să revenim la esenţă, să revenim la matematică, fizică, ştiinţe exacte, la istorie, geografie, să revenim la materiile tradiţionale. Dar, făcînd o mică paranteză referitor la etică, ce am introdus atunci în lege din păcate nici astăzi nu este aplicat, sînt o serie de lucruri care pot să fie transmise copiilor transdisciplinar. Poţi să vorbeşti despre etică la istorie, la limbă, chiar în ştiinţă, deci sînt foarte multe lucruri care într-un sistem ideal ar trebui să fie transmise transcurricular şi transdisciplinar. (...)
Consensul şi ceea ce se întîmplă în majoritatea ţărilor europene este ca învăţămîntul obligatoriu să înceapă la vîrsta de 6 ani. Sînt cîteva ţări, Anglia, de exemplu, în care începe de la 4, sînt puţine unde începe la 7, dar consensul este undeva la 6 ani. Acum trebuie să-ţi pui şi întrebarea: de la ce nivel pleacă copilul cînd intră în sistemul educaţional? Experţii ne spun, cu date concrete în mînă, că dacă începe la 6 ani se reduce abandonul şcolar, şi România suferă de abandon şcolar. Atenţie, aici vreau să spun un lucru pe care nimeni nu-l spune: România suferă de abandon şcolar nu pentru că şcoala n-ar fi atractivă sau n-ar fi accesibilă. 96% din copiii României fac mai puţin de trei kilometri pînă la şcoală. Fiica mea, în clasa I în Germania, făcea pînă la şcoală 2,5 kilometri şi mergeam cu ea în fiecare dimineaţă pe jos. Majoritatea copiilor care nu merg la şcoală sînt în situația asta pentru că nu sînt lăsaţi de părinţi. Problema abandonului şcolar nu se rezolvă de Ministerul Educaţiei, se rezolvă de Ministerul de Interne. Deci putem face şcoala oricît de atractivă, dacă părinţii nu-şi lasă copiii la şcoală, e degeaba. (...)
Un tînăr foarte urmărit a spus acum cîțiva ani că şcoala l-a pregătit pentru 1990, nu pentru 2020. Eu chiar îl lăudasem pe băiatul ăsta cu puţin timp înainte, dar după ce a spus asta, mi-am pus întrebarea: s-a schimbat teorema lui Pitagora din 1990 şi eu nu ştiu? S-a schimbat Legea lui Ohm? S-a schimbat istoria Imperiului Roman? S-au schimbat lucrurile esenţiale pe care şcoala trebuie să le predea? Adică să le ia de undeva, dintr-o tradiție a cunoașterii, şi să le predea celor mai tineri, care încă nu le știu. S-au schimbat aceste lucruri esenţiale? Nu. Misiunea şcolii, a instituţiei numită „şcoală”, în viziunea mea, care nu vreau să fie neapărat general împărtășită, este să transmită aceste lucruri imuabile, înainte de toate. După care, dacă avem timp, dacă putem să dezvoltăm lucruri, să spunem copiilor şi despre altele, să vorbim şi despre modă etc. Dar înainte de toate să ne focalizăm pe această misiune esenţială a şcolii! (...)
În viziunea mea, într-o societate bine constituită, educaţia nu este un serviciu public, ci este o dinamică societală. E periculos să facem din educaţie un serviciu public, de genul celor care ne livrează gaz, apă și canalizare. Educaţia nu este pe acelaşi picior cu alte servicii publice. Educaţia este o dinamică societală, pentru că societatea întreagă intră în dinamica de valorizare a educaţiei, nu doar autoritățile publice. Altfel, vom avea un clivaj între două părţi în societate: cei care educă, profesorii, şi părinţii veşnic nemulţumiţi că profesorii nu le-au învăţat copiii nu ştiu ce. Şi nu văd ceva bun ieşind din această confruntare. Motiv pentru care avem nevoie să se realizeze ceva ce mie îmi pare rău că nu am reuşit, anume o dinamică societală axată pe schimbarea de mentalităţi care să meargă pe trei direcții. Prima, să schimbe fundamentul moral. De asta am început lupta împotriva plagiatelor, de asta am băgat camere de luat vederi la Bac, nu ca să pice copiii, ci cu ideea foarte clară în cap că, dacă nu schimbăm fundamentul moral al educaţiei, putem să dăm legi şi paralegi, pentru că nimic fundamental nu se va schimba. A doua direcție pe care am vrut să stimulez această dinamică a vizat problema autorității în sistem. Nu autoritatea cu care, poate, unii dintre noi am fost obişnuiţi, cu liniarul peste degete, ci autoritatea izvorîtă din excelenţă profesională. Pentru că educaţie în afara autorităţii, anume a autorității excelenţei profesionale, nu poate exista. Elevul nu este egalul profesorului! Aud acum moda „Să auzim ce vor copiii să înveţe”. E absurd! Văd acum moda că o fetiţă din Suedia de 15 ani le spune oamenilor de ştiinţă cum trebuie să combatem poluarea. E absurd! Şi a treia direcție, poate mai importantă decît primele două: exigenţa. Noi nu mai sîntem exigenţi, noi nu mai lăsăm corigenţi sau sîntem duși de valul că nu trebuie să discriminăm și am abandonat exigența. Exigenţa, gradientul între mai puţin bun, bun, foarte bun, excelent este un lucru esenţial. (...)
Am observat că oamenii ies în stradă pentru justiţie, dar pentru educaţie nu ies – de ce? Pentru că fiecare încearcă să-şi rezolve problema cu copilul lui pe cont propriu, pentru că se poate. (...) Deci apetenţa societăţii pentru a face din educaţie o dinamică societală este foarte scăzută. A făcut din justiţie o dinamică societală. S-au schimbat guverne în urma mișcărilor pentru justiție, dar nu s-au schimbat guverne din pricina educaţiei. (...)
Deci întrebarea este: cum trebuie să arate un copil care termină învăţămîntul obligatoriu? Care este „coşul minim” de cunoștințe dobîndite cu care un tînăr părăsește ciclul de școlarizare obligatoriu? De exemplu, dacă tu vrei acum să vorbeşti cu mine despre Kierkegaard şi eu am să-ţi spun că nu ştiu aproape nimic despre Kierkegaard, imediat ai să spui că sînt incult. Dar dacă eu îţi spun acum ţie despre substituţia nucleofilă sau despre codul genetic şi transcripţie, tu poți să-mi zici că „astea-s chestii tehnice” și nu treci drept incult. De multe ori mi s-a părut că „umaniştii” sînt puţin aroganţi cu cei din ştiinţe exacte şi că ignorăm nevoia reală a oamenilor de ştiinţe exacte. Şi pandemia asta ne-a arătat acest lucru. Ne-a arătat reticenţa oamenilor la argumente ştiinţifice. Ascultăm horoscopişti, dar nu ascultăm oamenii de ştiinţă. Vine unul şi ne zice „ARN-ul ăla din vaccin o să-ţi schimbe ţie codul genetic!” și lumea îl crede pentru că nu știe nimic despre ARN și codul genetic. Cu asta constatăm un eşec nu doar al României, ci un eşec al Europei. Şi atunci eu cred că ar fi foarte utilă o dezbatere de societate, în care stabilim care e „coşul minim cultural” pe care să tindem noi, ca societate, să-l dăm unui tînăr de 16 ani. (...)
(...) Eu încerc să-mi educ copiii gîndindu-mă, metaforic, la Ierusalim și la Atena. La Ierusalim, ca simbol al credinţei: în viaţă trebuie să crezi în ceva! Unii cred în Dumnezeu, alţii cred în ştiinţă, fiecare crede în ce crede, dar esențial este să crezi în ceva, pentru că dacă nu crezi în nimic, supravieţuieşti, nu trăieşti. Iar la Atena mă gîndesc ca simbol al raţiunii şi al logicii, care sînt imuabile. Logica e imuabilă, raţiunea e imuabilă. Cînd crezi în ceva, e foarte important ca acea credinţă să fie dublată, în spatele ei să fie şi raţiune, şi logică. Nu se poate întotdeauna, pentru că există credinţe iraţionale care împing foarte mulţi oameni, aş spune chiar că majoritatea oamenilor sînt împinşi de credinţe iraţionale. Dar, ca persoană, eu întotdeauna asta am încercat şi asta încerc să transmit copiilor mei. Apoi, eu nu concep educaţia copiilor mei în afara pilonilor culturali care ne definesc ca europeni, dar în acelaşi timp nici nu concep să-i cresc în afara raţiunii şi logicii la care putem accede.
Ah, veşnicele întrebări: „La ce-mi serveşte ce am învățat la școală?”, „La ce-mi serveşte în viaţă chimia pe care am învăţat-o?”, „La ce-mi servesc logaritmii pe care i-am învățat?”. Din punctul meu de vedere, nu şcoala trebuie să răspundă la această întrebare, voi trebuie să răspundeţi. Fiecare trebuie să fie suficient de deştept încît să știe să se servească în viață de cît mai multe din lucrurile pe care le-a învăţat. (...)
Aţi auzit de multe ori, în presă sau de la prieteni: „E atît de grea programa şcolară, că eu nu pot să fac problema de matematică a copilului de clasa a IV-a!”. Păi, mă scuzați, că nu sînt aici ca să mîngîi pe creştet oamenii, dar dacă ai o problemă să rezolvi problema de mate a copilului la clasa a IV-a înseamnă că eşti cam prost. Uitaţi-vă în orice manual de clasa a IV-a, orice persoană normală cu o educaţie minimală poate s-o rezolve. Deci acest mîngîiat pe creştet al părinţilor, „Vai, să nu-l supărăm pe părinte!”, duce la o presiune pe şcoală care, uneori, este nefirească. Se pune și întrebarea: cum putem educa părinţii? E o temă foarte grea. Spiru Haret, marele reformator al învăţămîntului românesc, i-a văzut pe învăţători ca apostoli ai educaţiei la ţară, nu doar pentru copii, ci și pentru adulți – scrie asta în textele lui. Prin 2017, mi se pare, exista o strategie pentru educaţie parentală şi actualul ministru a zis că nu înţelege de ce acea strategie a fost abandonată şi a zis că va reîncepe implementarea ei. I-aş spune eu de ce a fost abandonată. Pentru că prin ea se încerca în mod manifest o ideologizare a unui număr cît mai mare de părinţi într-o direcţie pe care oamenii dotaţi cu o oarecare logică nu ar fi dorit-o. Deci educaţia parentală poate să fie un mijloc de inginerie socială, pe care eu nu l-aş gira în momentul de faţă. Dar, dacă am stabili un „coş minim de cunoaştere” pe care am dori ca fiecare cetăţean să-l aibă, am putea găsi mecanisme prin care să încurajăm şi adulţii să dobîndească la rîndul lor acel „coş minim” şi să primească recunoaştere pentru el. (...)
Daniel Funeriu a fost ministru al Educației între 2009 și 2012, iar acum este consilier pe probleme de educație al Uniunii Europene.
Foto: Ciprian Hord