Imaginea otomanului în istoriografia românească
În paginile istoriografiei româneşti, de-a lungul a mai bine de patru sute de ani, s-a conturat treptat o imagine tot mai bine reliefată a Imperiului Otoman. Atenţia deosebită acordată acestui puternic stat vecin a evoluat gradual, de la epoca primelor contacte, pînă tîrziu, în secolul al XIX-lea, cînd existenţa lui devine o problemă politică europeană.
Abia în secolul următor, sub dubla ameninţare a Imperiului în plină expansiune şi a Reformei, cronicarii înregistrează pericolul otoman la dimensiunile unei fatalităţi.
Pericolul turcesc este acuzat atît la nivelul structurilor ortodoxe, cît şi al suveranităţii statale. Ameninţarea cuceririi statelor româneşti se amplifică pînă la valoarea unui veritabil şoc, agravat în urma campaniei moldovene a lui Soliman cel Mare, cînd Principatele s-au aflat la un pas de a fi transformate în provincii otomane.
De la mijlocul secolului, în condiţiile instaurării dominaţiei otomane, dependenţa Ţărilor Române faţă de sistemul politic otoman se accentuează, amestecul Porţii în politica internă a Principatelor devine tot mai frecvent, anulînd treptat libertăţile ţărilor, prerogativele domniei, stabilind succesiunea la domnie şi obligaţiile, cu tendinţa de creştere, faţă de Imperiu. Noul statut politic al Ţărilor Române se reflectă în imaginea fixată Imperiului de cronistica secolului al XVI-lea, puternic marcată de spectrul pericolului turcesc. Trăsătura generală şi definitorie a imaginii este spaima şi groaza, ilustrînd o atitudine a mentalului românesc, chiar dacă are o motivaţie divină, atunci cînd formulează judecata că turcii reprezintă o pedeapsă a divinităţii pentru păcatele creştinilor. Proporţiile pericolului se reflectă şi în modalitatea de reprezentare a puterii turceşti, evaluată la dimensiuni înfricoşătoare, adeseori exagerată, ce reflectă un sentiment de gravitate în faţa unei primejdii tot mai mult caracterizate ca o fatalitate.
Pentru moment, imaginea se estompează, mai ales în cronica oficială a lui Mihai Viteazul sau în cele inspirate de aceasta, în condiţiile relansării ofensivei europene împotriva turcilor şi a integrării luptei româneşti pentru independenţă efortului creştinătăţii europene prin ,,fapta lui Mihai“. Posibilitatea ieşirii din sistemul politic otoman, prompt înregistrată de istoriografia vremii, atenuează imaginea fatalistă în favoarea unei atitudini vădit antiotomane, ce accentuează aspectele negative ale unei lumi străine de realităţile româneşti, respinsă ca atare de cronicari, fiind în opoziţie cu spiritualitatea şi interesele româneşti.
Secolul al XVII-lea înregistrează însă, sub impresia evenimentelor europene, dominate de eşecul otoman în faţa Vienei, şi primele semne ale declinului. Chiar dacă înfrîngerea turcilor din 1683 deschide procesul decăderii otomane, militare în primul rînd, forţa acestuia rămîne în continuare o realitate resimţită de lumea românească şi înregistrată de cronistica sfîrşitului de secol. Înăsprirea regimului dominaţiei otomane şi, în primul rînd, agravarea sarcinilor economice alimentează atitudinea de pasivitate, întrucîtva de neputinţă, dar face loc şi unor note critice la adresa stăpînirii turceşti, mai ales în Moldova, pentru că în Ţara Românească majoritatea cronicilor sînt oficiale, favorabile unor domnitori care întreţineau raporturi bune cu Poarta. Domnitorii acestei perioade, exponenţi ai puterii otomane, au slujit politica de echilibru a Imperiului, mai ales în relaţiile cu habsburgii, încît cronicile de curte nu modifică imaginea generală, caracteristică secolului. Dovada este faptul că tentativa lui Mihnea al III-lea de a relansa planul politic al lui Mihai Viteazul este respinsă de cea mai mare parte a cronicarilor. Totuşi, popularizarea pe un spaţiu mare a momentului Mihai Viteazul, alături de înregistrarea riguroasă a înfrîngerilor otomane din a doua jumătate a secolului vădesc o atitudine diferită faţă de turci, chiar dacă nu este explicit mărturisită. Coincidenţa acestor componente ale imaginii celuilalt cu primele semne ale decadenţei sale anunţă deja noul model imagistic elaborat, nu peste mult timp, de Cantemir. Realizarea istoriografică a lui Cantemir cu mijloace ştiinţifice oferă o metodă şi concepţie superioare realizărilor cronistice anterioare, ce fac, aparent, notă discordantă în contextul general al imaginii Imperiului Otoman propuse de cultura românească. În concordanţă cu spiritul istoriografic şi pulsul politic europen, Cantemir apare, prin Istoria Imperiului Otoman, undeva în afara lumii româneşti. Impresia este numai aparentă, pentru că, şi prin această operă, savantul domnitor se integrează unei mentalităţi româneşti, unui nivel al ei, cel al raportării marii boierimi de ţară, preocupată de problema otomană din perspectiva intereselor româneşti a cîştigării independenţei ţării.
Evident, imaginea Imperiului Otoman la Cantemir este mai amplă şi complexă, reconstituind resorturile interne ale unui mecanism politic prezentat simplist pînă la el. Este rodul unui travaliu intelectual, de nivel european, în care sursele otomane ocupă o pondere însemnată. Depăşind reconstituirea faptică şi evenimenţială, Cantemir se apropie cel mai mult de ceea ce numim noi azi istoria civilizaţiei, atît în Istorie cît şi în Sistema religiei. Cantemir reconstituie un alt tip de civilizaţie, cea islamică, printr-o viziune unitară, totalizatoare.
Din perspectiva temei noastre, opera lui Cantemir propune în termeni fără echivoc, pentru întîia oară în istoriografia noastră, imaginea evoluţiei ciclice, avînd o tentă raţională accentuată, fundamentată pe ideea creşterii şi descreşterii Imperiului. Descifrînd resorturile relaţiilor internaţionale după momentul 1683, Cantemir investighează istoria Imperiului Otoman pentru a demonstra faza descreşterii, trecutul lumii turceşti legitimînd astfel demersul său teoretic, concordanţa şi realitatea epocii, marcată de începutul declinului.
Cariera ştiinţifică a noii imagini consacrate a Imperiului Otoman, sub semnul posibilei decadenţe şi destrămări, inaugurată de Cantemir, primeşte o consacrare în epoca luminilor, cînd istoriografia românească reia problematica otomană dintr-o perspectivă naţională şi pronunţat politică. Acuitatea problemei orientale, dar mai ales cristalizarea unei solidarităţi naţionale moderne angajează istoriografia românească în domeniul istoriei otomane, în măsura în care imaginea despre turci face inteligibil modelul naţional elaborat de iluminism. Interesul pentru turci este explicabil, astfel, în legătură cu mobilurile reconstituirii istoriei naţionale, în al doilea rînd cu necesitatea fundamentării ideologice şi ştiinţifice a programului politic boieresc antiotoman şi antifanariot de emancipare naţională. În mod firesc, modelul de istorie naţională pentru iluminişti este Hronicul cantemirian, şi nu lucrările consacrate turcilor, dată fiind opţiunea istoriografiei secolului al XVIII-lea pentru integrarea modelului românesc în sinteza culturală europeană, prin detaşarea şi respingerea celui oriental. Deşi bogată şi densă, imaginea istoriografiei iluministe despre otomani nu este unitară şi omogenă, fiind serios marcată de problematica naţională. Ea prelungeşte reminiscenţe ale vechii imagini medievale, inclusiv o opoziţie de ordin confesional, dar îi asociază o fundametare naţională şi politică greu de refuzat. Evident, ea nu este nici obiectivă, pentru că, în esenţă, istoria iluministă în chestiunea care ne interesează se întemeiază pe poziţia ireconciliabilă a două lumi, a două civilizaţii, a două structuri diferite, care pledează în final pentru o integrare a lumii româneşti în Europa luminilor. Argumentele la care apelează istoricii iluminişti se diversifică mult, conturîndu-se în sfera moralismului, a civilizaţiei, culturii, religiei, a marilor teme ale epocii, care colaborează la cristalizarea acestei imagini ce reuneşte motive mai vechi: păgînism, cruzime, lăcomie, spoliere, decadenţa moravurilor, alături de altele moderne: lipsa de civilizaţie, cultură, dezorganizare şi haos intern, decadenţă şi înapoiere în raport cu statele europene.
Romantismul adînceşte viziunea naţională şi implicit opoziţia faţă de lumea otomană, considerată străină şi inadecvată fiinţei naţionale româneşti. Mentalitatea epocii, puternic marcată de fenomenul naţional şi de expansiunea după momentul Tudor, cu tentativa lui de emancipare prin insurecţie, este dominată de ideea independenţei şi a unităţii naţionale. Istoriografia romantică pledează, prin toate manifestările sale, pentru programul naţional al emancipării. Imaginea epocii despre otomani este marcată astfel de viziunea politico-naţională, care alimentează opoziţia românilor faţă de lumea otomană şi de interesul pentru Evul Mediu. Astfel, concepţia istorică romantică îi apropie de istoria otomană atunci cînd analizează relaţiile speciale ale românilor cu Poarta, glorificînd fapte şi eroi exemplari ai lumii medievale care s-au remarcat în lupta antiotomană.
Drumul parcurs de această imagine de-a lungul secolelor interferează atitudini mentale diferite, de la uimire, spaimă şi acomodare, specifice istoriografiei medievale, marcînd o primă elaborare a unei imagini a Imperiului Otoman, ce poate fi definită cronologic între mijlocul secolului al XV-lea şi umanistul Grigore Ureche. Istoriografia umanistă moldoveană – prin Ureche, Costin şi parţial Neculce – reprezintă o fază distinctă în evoluţia imaginii româneşti asupra Imperiului Otoman, pe care am numi-o de tranziţie, ce încheie o epocă a cronisticii medievale cu imaginea ei schematică, anunţînd noul travaliu istoriografic modern, inaugurat de viziunea cantemiriană.
A doua etapă, deschisă de opera şi concepţia cantemiriană în contextul problemei orientale, modifică sensibil optica despre turci, reflex şi al mentalului ce este tot mai caracterizat prin speranţă şi optimism, generat de fenomenul declinului şi al destrămării. Noua fază pe care o parcurge imaginea despre otomani se desăvîrşeşte pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, în urma impactului cu modelul naţional, adîncind pînă la separaţie opoziţia dintre cele două lumi sub incidenţa programului politico-national de emancipare şi unitate.
Imaginea celuilalt, a turcului (otomanului), reprezentat simbolic prin realitatea Imperiului Otoman, a traversat secolele, constituindu-se treptat, gradual, pe măsura amplificării informaţiei istorice, modelată de o serie de factori, reflectînd fidel mentalul colectiv şi opţiunile culturale, religioase sau politice ale generaţiilor. Ea explică şi face inteligibilă, în egală măsură, direcţia politică românească din anumite epoci, legitimînd-o din perspectivă culturală sau ştiinţifică. Temă predilectă a istoriografiei româneşti, imaginea otomanilor şi a Imperiului pe care l-au creat subliniază un travaliu istoric îndelungat, o experienţă politică, o credinţă religioasă, o concepţie culturală, în tentativa istoriografiei noastre de a reconstitui tradiţiile individualităţii, notele particulare şi distincte ale civilizaţiei româneşti.
Prof. univ. dr. Călin Felezeu este decan al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj