Iluzionistul

Mă doare pieptul din ce în ce mai des. Și ce dacă? Mă lasă repede, că e de la flotări. Tușesc din senin. O tuse adîncă ce-mi cutremură creierul mic de mă doare fruntea și simt nevoia să-mi frec ochii din care curg stele și lacrimi. Sînt OK, m-am înecat cu ceva sau e rămasă de la răceala trecută, pe care am avut-o acum nu știu cît timp. Îmi place cînd plouă afară sau cînd e frig. Atunci îmi place mirosul fumului de țigară. Viciul mi se pare mai curat atunci cînd trag din țigară pe aerul spălat de ploaie sau igienizat de frig. Îmi place cînd e noapte, mi se pare romantic să fumez o țigară. Mi se pare că mă face boem, melancolic, artist. Îmi stimulează latura creativă. Orice pauză are în sfîrșit un rost. E recompensa mea. Nu sînt privit ca un tîmpit dacă mă uit insistent la ceilalți prin fumul meu sau prin al lor; nu deranjez pe nimeni dacă intru-n vorbă în locul strîmt în care fumăm cu toții o țigară. „Aveți un foc?“ „Mulțumesc.“ Și rămîn acolo, lîngă ea. Amîndoi sub streașina aia prea mică pentru a ne feri de ploaie, fără umbrelă, că fumătorii sînt trecuți prin ploaie, vînt și frig. Aduși împreună de plăcerea aia vinovată, ne ploua pe pantofi, ne era frig, dar fumam privindu-ne din cînd în cînd cu coada ochiului, așteptînd ca unul dintre noi să spună ceva. Știam că se termină țigara și pierd un moment. Nu eram convins, dar știam că voi continua să fumez aici ca s-o mai văd. N-am mai văzut-o niciodată, dar am fumat multe nopți zburînd cu gîndul în același loc. Rămăsesem cu ceva în comun.

Iar e trafic. Mai și plouă. Un geam se deschide puțin în mașina care așteaptă la semafor lîngă mine și fumul se strecoară prin deschizătură abil ca un șarpe, apoi dispare în noapte. Ce idee bună. E roșu totul: semaforul, stopurile mașinii, vîrful țigării mele în bezna din mașină, rochia fetei de lîngă mine. Îmi place să ascult muzică și să fumez cu ochii închiși. Mă pierd cu gîndul, mă strecor printre oameni și sînt cine vreau să fiu, sînt acolo unde vreau să fiu. Simt un parfum fin prin fum, prin aerul pe care plutesc. Tresar speriat. Scap țigara, care-mi găurește puloverul. Claxoanele sînt prelungi și le aud ca pe zgomotele unei goarne care-mi găurește timpanul. Pornesc mașina, în timp ce jarul încins îmi arde tricoul și ajunge la piele. E ca un acid. Îmi scuip degetele în timp ce conduc și-mi bag mîna pe sub tricou. Simt arsura pe care o înmoi în salivă. Mă ustură și îmi pare rău de tricou, de puloverul pe care l-am îmbrăcat special pentru întîlnire. Scos cu forța din reveria în care intrasem la semafor, îmi aduc aminte și de fata de lîngă mine. Privea uimită, lipită cu spatele de portieră și cu ambele mîini pe poșetă, cum îmi scuip întruna degetele ca să mă frec pe burtă. Mă pufnește rîsul, iar ea dă din cap cu un surîs înțelegător, așa cum fac femeile cînd bărbații se comportă ca niște copii. Ne aprindem amîndoi cîte o țigară. Tot chinul de mai devreme e de înțeles cînd ești fumător.

Plecam oriunde cu două brichete, pe care nu le găseam niciodată atunci cînd voiam să-mi aprind o țigară. Mă întorceam întotdeauna acasă cu două brichete care nu erau ale mele. De cele mai multe ori, „schimbul“ îmi era favorabil pentru că îmi cumpăram cele mai ieftine brichete. Am prins o șmecherie de la un prieten: am întotdeauna două pachete de țigări: unul de zece țigări Viceroy roșu, din care servesc oamenii care-mi cer țigări, și pachetul de Marlboro Gold din care fumez eu. O perioadă a ținut șmecheria; prietenii nu îmi mai cereau țigări știind că am d-alea tari și ieftine. Dar două pachete de țigări pe zi erau prea scumpe și pînă la urmă n-avea nici un sens să ascund de prieteni „adevăratul meu potențial“. Într-o dimineață de sfîrșit de iarnă stăteam cu mama în bucătărie. Ea fuma, iar eu nu mă confesasem încă cu privire la viciul meu. Mă-ntreabă din senin: „Alex, tu fumezi?!“ Am încercat să devin inventiv, cu regretul că nu exersasem cîteva povești care să țină, pregătite special pentru acest moment. Eram în liceu, acolo unde începi să faci alegeri proaste în viață. Oprindumă din avîntul de vrăjeală pe care îl debitam, maică-mea îmi aruncă pachetul de țigări și împinge spre mine bricheta. „Știi că îți face rău?“ Am încuviințat, dar voiam să fumez, iar ea știa că nu are cum să mă oprească. Știa că dacă mă ascund, dacă devin creativ în a o minți, pierde un control pe care părinții trebuie să-l păstreze, cu prețul de a-și lăsa cîteodată copiii să alunece în greșeală și să facă alegeri chiar dacă sînt proaste.

Am fumat timp de 14 ani. Din nu știu ce motive, atunci cînd eram întrebat de cît timp fumez, răspundeam că fumez de 12 ani. Nu știu de ce, dar în ultimii doi ani începusem să neg adevărul. Refuzam să mă gîndesc prea mult la faptul că eu fumez, deși mă preocupa din ce în ce mai mult. Mă simțeam murdar, îmi mirosea gura a scrumieră, degetele îmi erau galbene și buza de sus o simțeam arsă mai tot timpul. Nu mai vedeam siluete romantice prin fumul de țigară, nu îmi mai închipuiam că sînt un artist călător prin lume pe o muzică de „corazon albastră“, iar durerile în piept nu erau de la flotări și tusea nu era rămasă de la răceala trecută. Fumam de 14 ani și mi-era rușine de mine.

Recunosc acum toate astea și nu mi-am propus să împărtășesc o poveste motivantă despre modul în care am reușit să mă las de fumat. Nu am mai fumat în casă, nu am mai fumat în mașină, apoi am decis cu soția că fumăm numai atunci cînd ieșim în oraș pentru că (așa-mi spuneam) țigara și vinul alimentează discuțiile productive. Și ieșeam în oraș numai ca să fumăm! Nu știu exact cum am reușit să mă las de fumat, dar știu că a fost o tranziție. Nu am citit cartea lui Allen Carr, nu mi-a șoptit o apariție nocturnă că a venit momentul să renunț, nu am avut nici o experiență revelatoare și nici un diagnostic care să mă sperie, iar în condițiile prezentate mai sus, aș mai fi putut să fumez încă niște ani. Îmi plăcea să fumez. Sau poate îmi plăcea ideea din spatele țigării, însemnătatea pe care fiecare țigară o avea pentru mine. Nu cred că oamenii vor să renunțe la fumat și nu cred că oamenii trebuie forțați, împinși să renunțe cu poze, filme și cărți motivatoare. Știu că oamenii vor găsi întotdeauna motive să fumeze, iar din cînd în cînd, mult prea rar, unii dintre ei își vor reda o libertate pe care n-o mai cunosc de prea mulți ani. 

Alex Gheorghe este jurist, consultant în domeniul protecției datelor cu caracter personal.