"Iluziile au fost sfărîmate"
Uliţkaia către Hodorkovski,
18 noiembrie 2008
Stimate Mihail Borisovici,
Am fost suprinsă de răspunsul dumneavoastră, la care nu prea mă aşteptam. Ne petrecem jumătate din viaţă construind stereotipuri, etichete şi clişee, dar apoi acestea încep să ne sufoce. Mai tîrziu, atunci cînd aceste stereotipuri încep să se prăbuşească, sîntem fericiţi că am scăpat de ele. Pînă acum am vorbit despre propriile mele idei. Cu timpul, sper, o să ajung şi la ideile dumneavoastră.
Deci. Părinţii dumneavoastră erau membri de vază ai generaţiei anilor ’60 – ingineri, lucrători în producţie, oameni oneşti şi decenţi: tatăl dumneavoastră cu o chitară într-o mînă şi un pahar în cealaltă, fericit şi vesel; mama dumneavoastră, întotdeauna pregătită de oaspeţi şi gata să îşi ajute prietenii la nevoie. Atitudinea lor faţă de regimul sovietic e de înţeles: să se ducă dracului...
Copiii din generaţia anilor ’60 citeau la 16 ani cópii bătute la maşină după Arhipelagul Gulag de Soljeniţîn şi 1984 de Orwell. Se fereau de autorităţi şi, în cel mai bun caz, îşi scriau disertaţiile, lucrau ca medici sau liftieri sau luau parte la o mişcare socială care mai tîrziu avea să se numească „disidenţă“. Unii din copiii acestei generaţii au trecut prin închisori şi lagăre în anii 1970-1980, cînd s-au făcut mari, iar alţii au emigrat în Occident. Dar dumneavoastră aţi reuşit cumva să evitaţi asta. Aţi reuşit să vă strecuraţi în mecanismul timpului, să vă găsiţi locul acolo şi să lucraţi efectiv. Inocenţa unui tînăr pregătit să lucreze în industria de apărare, deoarece ţara trebuie apărată, este deosebit de tulburătoare.
Diferenţa de vîrstă de aproape douăzeci de ani dintre noi elimină o situaţie pe care ne-am putea-o imagina cu uşurinţă, dacă am fi de aceeaşi vîrstă. Cînd m-am prezentat în faţa comitetului Comsomolului de la facultate, pentru că aveam nevoie de o scrisoare de recomandare, aveam un sentiment de repulsie şi un permis de călătorie în buzunar. M-am confruntat cu ipocriţi insensibili sau cu idioţi, dar am reuşit totuşi să răspund la întrebarea despre cine era secretarul Partidului Comunist din Bulgaria. Asta se întîmpla în anii ’60, iar dumneavoastră aţi fost acolo sau în biroul de alături, la începutul anilor ’80. Fără îndoială făceaţi parte dintr-un anturaj cu ai cărui membri nu prea aveam, ca să fiu blîndă, relaţii de prietenie. Dar se pare că – şi asta a fost ceea ce m-a surprins în scrisoarea dumneavoastră – în anii ’80 unele din aceste persoane chiar aveau motivaţie „pozitivă“.
Aţi fost acolo, eraţi un tînăr talentat, care visa să devină „director de fabrică“, să producă ceva semnificativ şi s-o facă bine, poate chiar să fabrice arme pentru apărarea ţării. În acest mediu aţi întîlnit oameni cu vederi progresiste ca Elţîn şi reacţionari ca Ligacev. Eraţi în sistem, v-aţi găsit locul acolo şi aţi creat o echipă. Spuneţi că nu vă interesa ideologia, că ceea ce conta era „dorinţa de a conduce“. Dar această aspiraţie este o definiţie destul de bună a conceptului de „carierism“. În anii ’80, la toate nivelurile guvernamentale (de la băi publice şi pînă la grădiniţe), ideologia socială era o cauză pierdută şi din ea nu mai rămăsese decît un schelet. Acum îmi dau seama că imaginea pe care mi-o creasem era incompletă. Poate chiar m-am înşelat. Repulsia mea faţă de sistemul sovietic era atît de mare, încît nu mi-am imaginat că în perioada aceea a comunismului tîrziu te puteai baza pe cineva sau puteai avea încredere în cineva. Sau chiar să admiri pe cineva. Pentru mine, Elţîn a fost doar un membru de partid şi am fost foarte supărată cînd toţi prietenii mei s-au repezit la Casa Albă. Eu am stat acasă tristă, întrebîndu-mă de ce nu am vrut să merg la demonstraţie cu toată lumea. Cîteva zile mai tîrziu am spus că, dacă ar avea loc o epurare, aşa cum s-a întîmplat în Germania după înfrîngerea regimului nazist, atunci mi-aş recăpăta încrederea. Lumea era foarte entuziastă, la fel şi eu. Dar nu a fost nici o epurare: aproape toţi liderii au rămas în funcţii. Au făcut schimb de locuri şi cîţiva au fost daţi afară.
Înţeleg că Elţîn avea şarm, fler şi intenţii bune. Dar totul s-a sfîrşit prost – a dat ţara pe mîna KGB. Acelea erau „mîinile curate“ pe care le găsise. Cred că şi dumneavoastră recunoaşteţi asta, deşi vă exprimaţi altfel.
Cum apreciaţi figura lui Elţîn azi, zece ani mai tîrziu? Dacă a avut loc o reevaluare, atunci cînd a avut loc? La un moment dat, credeam că reformele lui Gaidar puteau să creeze o economie eficientă, dar nu i-a reuşit. Cartea lui despre căderea imperiului este foarte interesantă şi explică multe lucruri, dar cu efect întîrziat.
Aţi avut idei privind reorganizarea, sau eraţi destul de mulţumit de oportunităţile de afaceri apărute? Fără nici o îndoială aţi fost un director foarte bun al unei fabrici foarte mari – de mărimea a aproape jumătate din ţară.
Şi, în final, cea mai dureroasă din toate întrebările posibile. Este atît de dureroasă, încît sînt pregătită să nu primesc nici un răspuns. De fapt, am putea să o lăsăm baltă. A fost o vreme cînd apropiaţii lui Elţîn au preluat controlul sau dreptul de proprietate asupra unor entităţi enorme – uzine, fabrici, ziare şi nave. A avut loc o distribuire, apoi o serie de „redistribuiri“. Acestea erau, de multe ori, foarte brutale. Eraţi deja, la vremea aceea, director de fabrică. Care erau pentru dumneavoastră atunci graniţele permisibile? Ce idei aţi păstrat din acele zile în care visaţi să deveniţi director de fabrică? Ce idei aţi pierdut? Vorbesc, desigur, de valorile dumneavoastră.
Dintre toţi oligarhii, am reţinut numele dumneavoastră cînd am vizitat o şcoală de corecţie alături de nişte prieteni psihologi şi am asistat la o oră de informatică finanţată de dumneavoastră. Mai tîrziu, am tot auzit de Fundaţia „Rusia deschisă“, creată de dumneavoastră. După cîţiva ani, cînd fuseserăţi deja arestat, am fost la liceul Koralovo, unde i-am cunoscut pe părinţii dumneavoastră şi am văzut sanctuarul inimaginabil de frumos pentru orfani şi semiorfani. Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător în Europa. Şi aceasta era iniţiativa dumneavoastră. Spuneţi că, pentru dumneavoastră, punctul de cotitură în relaţiile cu guvernul a fost distrugerea NTV. Fiecare are, într-adevăr, „Rubiconul“ său. Dar înainte de asta, reuşiserăţi cumva să colaboraţi îndeaproape cu un guvern care pierdea, din ce în ce mai mult, orice urmă de decenţă. Mai am o întrebare dură: aţi simţit că lucrurile puteau fi schimbate? Dacă NTV rămînea neatinsă, credeţi că aţi fi putut să reluaţi legăturile speciale pe care le aveaţi cu Kremlinul?
Peste tot în lume presa poate fi cumpărată şi se supune autorităţilor. Dar, în fiecare ţară, mărimea conductei de evacuare a emoţiilor negative este diferită. Conflictul dumneavoastră chiar a avut legătură cu diametrul conductei de informaţii (şi nu cu cel al conductei de petrol)? Pentru mine, asta ar însemna că dumneavoastră, un om practic, nu v-aţi pierdut iluziile romantice.
Vă rog să mă iertaţi, poate sînt prea dură. Dar „epoca de aur“ s-a sfîrşit. Iluziile au fost sfărîmate. Avem puţin timp la dispoziţie. Şi presimt că timpul „se contractă“ în mod catastrofal. Mi-ar plăcea foarte mult să dau de capăt acestei poveşti. Deşi nimeni nu a reuşit să facă asta pînă acum. Dar cel puţin vreau să fac tot ce îmi stă în putinţă. Mai este o problemă pe care aş vrea să o discutăm: omul, viaţa sa personală şi presiunea societăţii. Cum îşi păstrează demnitatea şi valorile… Cum se schimbă aceste valori? Se schimbă ele oare? Experienţa din închisoare este unică şi total diferită de experienţa din exterior. Vă avertizez încă de pe acum despre ceea ce doresc să discutăm pe viitor, dacă vom avea ocazia.
Vă doresc sănătate, curaj şi calm.
Cu stimă, Ludmila Uliţkaia
Ludmila Uliţkaia s-a născut în 1943 într-o localitate din Munţii Urali. A absolvit biologia la Universitatea din Moscova şi a lucrat la Institutul de Genetică. Este una dintre cele mai apreciate scriitoare din Rusia. A publicat 14 volume de ficţiune, trei poveşti pentru copii şi şase piese de teatru. A obţinut mai multe premii internaţionale, printre care: Premiul Medicis în Franţa (1998), Premiul Giuseppe Acerbi în Italia (1998 şi 2006), Premiul Grinzane Cavour în Italia pentru Al dumneavoastră sincer, Şurik (2008). În limba română au apărut, la Editura Humanitas, volumele: Soniecika, Înmormîntare veselă, Minciunile femeilor, Cei dintîi şi cei de pe urmă, Al dumneavoastră sincer, Şurik. Minciunile femeilor a apărut şi în variantă audio, în lectura Mihaelei Rădulescu.
Această scrisoare a apărut pentru prima dată în publicaţia rusă Novaia Gazeta, apoi tradusă în limba engleză şi publicată în Open Democracy şi Eurozine. Versiunea în limba germană a apărut în Osteuropa 1/2010. Versiunea originală a întregii corespondenţe a apărut în ediţia din octombrie 2009 a publicaţiei Znamya. Toate drepturile rezervate.
Original în limba rusă. Traducere în engleză de Felicity Cave, Susan Richards, în openDemocracy, 14 septembrie 2009. Traducere din limba engleză: Laura RĂDULESCU ©Ludmila Uliţkaia © openDemocracy © Eurozine © Dilema veche pentru versiunea românească.
Citiţi şi răspunsul lui Mihail HODORKOVSKI, "Am fost înghesuit într-un colţ din care nu am mai putut ieşi"