Il Grande Premio di Consolamento…

Mai 1997. Sorrento, Italia. Particip, alături de mai mulți colegi doctoranzi la Geologie, Universitatea București, la o conferință internațională a tinerilor cercetători europeni. Este încă un an cu inflație de peste 100%, salariile noastre sînt de tineri cercetători, adică simbolice. Plecăm toată echipa spre Napoli cu trenul din București, iar în Sorrento stăm într-un camping. Banii sînt teribil de puțini. Dar sîntem tineri, întorși după o lună de teren la gurile Dunării cu muncă pe o mare aproape mereu furtunoasă, iar soarele Mediteranei ne încălzește sufletele. 

Sîntem fericiți și pentru că lucrarea la care sînt coautor a primit premiul cel mare al conferinței, „Grande Cyprea d`Oro“. Gazdele noastre organizează o cină de gală pentru toți cîștigătorii. Pentru a participa, ni se cere însă o „contribuție simbolică“. Simbolică pentru alții, fiindcă pentru mine, tînăr cercetător cu 25 de dolari pe lună, suma cerută era astronomică. Așa că fericirea noastră se cam topește, stau împreună cu colegul Gigi la ieșirea din clădirea care găzduise conferința și încercăm să vedem ce am putea face, unde am putea merge cu puținele lire pe care le mai aveam. Ies din clădire studenții napoletani, cu care deja ne împrieteniserăm. Ne chestionează, curioși, de ce nu ne-am dus la Gala Premianților. Nu trebuie să intrăm în detalii pentru că se prind imediat. Așa că ne invită să ne dea ei „Il Grande Premio di Consolamento per i più simpatici partecipanti“. 

„Știți să faceți diferența între diferitele feluri de Limoncello?“ La răspunsul nostru negativ, sîntem invitați să mergem cu ei „la un tur de degustare“. Le repet că sîntem lefteri, dar răspunsul lor e categoric: „Mergeți cu noi și despre bani nu se discută. Ați auzit vorba «Dacă ești la Roma te porți ca un roman»? La fel se face și la Napoli!“. În centrul orașului, producătorii au micile lor magazine de desfacere, fiecare ticsit cu butoaie cu mai multe rețete de Limoncello, din diferiți ani. Iar la intrare fiecare magazin are mici pahare de carton pentru degustare. Așa că ne primim premiul – un tur de șase „Limoncellării“. Așa cum ne învață prietenii noștri, în fiecare magazin testăm maximum patru sortimente, ca să nu fim luați la ochi de proprietari. La finele serii ne retragem spre camping ușor euforici, savurînd gustul dulce-acrișor al consolării. 

Cu aceeași ocazie, unul dintre chelnerii micului bufet din campingul în care stăteam vine la mine și mă roagă să îl prezint unei colege pe care o găsea atrăgătoare. O întreb pe colega mea dacă ar vrea să iasă în oraș cu individul respectiv. Ea îmi răspunde scurt și clar: „Știi că bărbatul trebuie să fie mai frumos ca Dracul? Ăsta nu se califică!“. Cum mă îndepărtez de ea, chelnerul se și repede la mine să mă întrebe care e rezultatul. Îmi e teribil de jenă să îi spun că nu îl vrea pentru că e urît, așa încît inventez pe loc o scuză. Îi zic că fata e dintr-o familie foarte bine așezată, că au pretenții mari în societate și că nu vrea să își piardă timpul cu un prăpădit de chelner. Văd cum îi pică cerul în cap, se întoarce și dă să plece. Începe să zîmbească însă și îmi spune consolat: „O fi ea cineva, dar vezi ce gusturi bune am?“. 

Din Italia în Delta Dunării, același an, 1997. Campaniile de măsurători de teren încep vara, la finele lui iulie, și se încheie la jumătatea lui octombrie. Străbatem Delta cu viteza melcului, locuind pe un ponton dormitor, tractat de o șalupă, ambele închiriate de la o companie din Tulcea. Pe șalupă lucrează și marinarul Gogu, un individ mic, negricios și slab ca un țîr. Cînd nu are în sînge nici un fel de alcool (adică destul de rar) este destul de retras, necomunicativ, dar foarte parolist. Altfel are mereu o părere sau un comentariu în legătură cu orice și nici eficiența nu mai e aceeași. Sîntem la Sfîntu Gheorghe, e ultima zi înainte de a începe deplasarea cea lungă spre Jurilovca, timp în care nu vom fi în contact cu nimeni. Gogu ne anunță că pleacă la poștă să dea un telefon acasă și că revine cît poate de repede. Nu revine însă prea curînd, îl recuperează ceilalți marinari de pe drum, beat mort. A aflat că soția lui a fugit în lume și a luat din casă toate economiile și ce mai aveau de preț. Plecăm cu pontonul spre Jurilovca și, în cele trei săptămîni cît durează drumul, Gogu se transformă treptat într-o persoană serioasă, care bea din ce în ce mai puțin spre deloc. Ajunși în Jurilovca, marinarii află că societatea la care lucrau le dă salariile de pe lunile din urmă. Gogu se oferă voluntar să dea o fugă la Tulcea să vină cu banii întregului echipaj, marinarii îi dau procuri ca să le poată ridica salariile și omul pleacă hotărît la drum. Trece o zi, trec două, trece săptămîna. Nici urmă de Gogu. În cele din urmă, căpitanul șalupei reușește să afle numărul de telefon al fratelui dispărutului, care îi transmite: „Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva“.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.

Foto: wikimedia commons