Îl chema Binoclu şi eu îl iubeam

În 1938 aveam 7 ani. Locuiam la bunici. Părinţii meu erau mai tot timpul în Germania. În turneu. Tata avea o orchestră. Nu cînta decît muzică de cameră. Mama era balerină. Dansa numai Moartea lebedei. Văzuse un film cu Ana Pavlova. Lîngă canapeaua pe care dormea singur Ilie Teodorovici – aşa-l chema pe tata mare – se afla un scrin. Pe el trona un gramofon cu o pîlnie cît o gură de canapea. Avea pe postamentul lui o plăcută de metal cu un cap de cîine. Dedesubt scria „His master’s voice“. De cîte ori tata mare învîrtea manivela, aşteptam să sară din pîlnie buldogul domnului avocat Tătaru sau măcar lătratul lui. Mama mare era pe balansoar în dormitor. Îşi făcea vînt cu evantaiul din Bagdad. Ilie Teodorovici plecase de mult la Casele Naţionale şi Ninel, adică eu, mă chinuiam să deschid geanta aia prinsă de o curea, pe care şi-o punea pe umăr tata mare cînd mergeam la curse joia şi duminica. Cu degetele nu puteam să deschid închizătoarea, că n-aveam unghii, mi le mîncam, ca totţi copiii din clasă. Dinţii din faţă îmi căzuseră, dar cu ăia din părţi reuşeam. Cînd ridicam marginea de piele, zăream mai întîi doi ochi de sticlă puţin holbaţi şi fără culoare. Apucam binişor, să nu-i ating, dihania aia neagră şi lucioasă, cu cercuri aurii, pe care tata mare o numea Binoclu. Mi-era cam frică de ea, că dacă ochii n-aveau culoare, puteau să fie de la un mort, şi numele ăla, Binoclu, semăna cu un cioclu. Pe urmă, mai era şi gramofonul cu pîlnia largă cît gura canalului în care căzuse Gicu-Piticu, băiatul Sicăi, servitoarea lu’ domn’ avocat, că n-avea nevastă. Am tras cu grijă dihania neagră şi lucioasă din îmbrăcămintea de piele şi mi-am dus-o la ochi, cum făceau toţi domnii şi doamnele cînd se-auzea vocea tunătoare. Cred că venea din cer: „Caii se duc la start. Întindeţi benzile...“ Şi atunci mă gîndeam că luni, cînd o să mă întrebe doamna învăţătoare ce faptă bună am făcut duminică, am să-i spun: „I-am pus ochi binoclului ca să vadă caii.“

Îmi plăcea să-l apuc pe Binoclu cu amîndouă mîinile, să mi-l aduc aproape de faţă ca să ne uităm ochi în ochi. Atunci avea culoarea ochilor mei; vedeam un rotund maro, cît un bob de cafea, şi cînd soarele se strecura între noi, bobul acela se făcea verde la margini şi lumina ca ceasul fosforescent de la mîna mamei la lăsarea întunericului. Era foarte rece cercul acela, şi sticlos ca un soare cu dinţi – cred că muşca. Poate că în Binoclu era închis un cîine husky.

– Ninel, striga mama mare.

Eu mă făceam că n-aud. Îi spuneam lui Binoclu „cuţu-cuţu“ şi mă uitam speciată la pîlnia gramofonului, de unde putea să iasă celălalt. Eram sigură că m-a auzit şi-o să vină, dar nu ştiam care dintre ei... că mai era şi cîinele de marmură care proptea uşa dintre sufragerie şi birou, dar ăla era mut şi nu se urnea niciodată de la locul lui.

– Ninel, mă striga din nou mama mare, ce faci acolo? Du-te la poartă, vezi dacă a venit ziarul.

N-apucasem să-mi pun rochiţa pe mine. Am fugit la poartă numai în chiloţi şi cu picioarele goale. Ziarul venise. Şi ziaristul trăsese încă o linie cu creta pe canatul porţii. Pe prima pagină era poza mare a unui cercetaş la volanul unei maşini decapotabile. Nu mai văzusem niciodată un băiat aşa de frumos. Rîdea şi făcea gropiţe în obraji ca Richard Green. Am strîns ziarul la piept şi am rugit în dormitor.

– Mihăiţă! a spus mama mare şi, cînd m-a văzut numai în chiloţi, a scos un ţipăt. Aşa ai ieşit pe stradă? Nici animalele nu umblă dezbrăcate, că au blană. Tu chiar n-ai pic de ruşine?

– Da’ ce, tu-ţi îmbraci mîinile şi faţa cînd mergem în parc cu madame Cuţifidi? Atunci restu’ ce-are, nu-i tot corp?

– Tu să nu faci pe deşteapta cu mine, obraznico... Marş la tine şi îmbracă-te imediat, să nu te mai prind că umbli ca un papuaş!

Am fugit ca din puşcă, da’ gura aia strîmbă, cu rujul spuzit, venea după mine ca ecoul. Auzi, papuaş! Ce-o fi aia, papanaş? Aici s-ar putea sp aibă dreptate, că nici ăştia nu se-arată goi; se acoperă şi ei cu smîntînă. Cînd vine Mihăiţă lunea la noi la şcoală, la ridicarea fanionului, şi eu cînt solo: „Iar cînd fraţilor m-oi duce/ de la voi şi-o fi să mor/ pe mormînt atunci să-mi puneţi/ mîndrul nostru tricolor...“, de ce nu mă duc în chiloţi? Pîlnia gramofonului se cască; e o ureche, vrea să-mi prindă gîndul. Ei şi, ce-mi pasă? Am uitat şi de „His master’s voice“. Numai Binoclu stă acolo, dezbrăcat şi fără ochi. Dacă n-ai ochi, nici nu poate să-ţi fie ruşine. Ce-o fi aia? Vreo invenţie de-a lu’ mama mare, cum o fi inventat, nu ştiu cine, şi Binoclu. Chiar, dacă mă gîndesc bine, Binoclu e cel mai neruşinat, fiindcă, deşi n-are ochi, poartă o îmbrăcăminte de piele, dar cînd mergem la curse, adică, tocmai atunci se dezbracă, unde vede şi e văzut.

Ninel îşi duce din nou Binoclul aproape de faţă şi se privesc ochi în ochi. Cercul verde zvîcneşte tot mai repede.

„Caii se duc la start, întindeţi benzile!...“ Şi împuşcătura. Tribunele sînt în picioare. Lorette, iapa sură, conduce, Ben-Hur, favoritul, vine al treilea. Ochii mei sînt prea jos, ajung mai aproape de genunchierele cailor decît de boturile roz, fornăitoare; mîna lui tata mare îmi ia cu forţa ochii Binoclului şi ai mei nu-mi mai ajung, aici îmi intră caii-n pupile, aici dispar de tot de pe pistă. Ameţesc. Mă doare capul. Am nevoie de Binoclu, în clipa asta îl iubesc mai mult decît pe Mihăiţă. Aud numele Ben-Hur ţîşnind din toate piepturile. Tata mare îmi întinde Binoclul cînd nu mai am ce să fac cu el. Îmi lipesc ochii de-ai lui şi văd un cercetaş înalt. Face gropiţe cînd zîmbeşte. Ne îndreptăm spre ieşire. Tata mare ia Binoclul cu grijă, îl pune în geanta de piele. O închide bine, să nu pătrundă praf înăuntru, şi şi-o agaţă de umăr.

— Binoclu acesta a făcut cu mine Războiul, e camaradul meu.

— E drăguţul meu, spune urechea şi buzele spun „Mihăiţă“.

Sîntem iar o familie. Acum mama mare şi tata mare dorm din nou împreună la Sfînta Vineri. Eu locuiesc cu părinţii în casa din Dealul Spirei. Mă pregătesc de bacalaureat. Nu mai umblu în chiloţi. Mihăiţă a dispărut de pe harta ţării. Binoclu doarme ca Albă-ca-Zăpada, de zece ani, în cutia cu scule din magazie. Am dat într-o zi peste el, cînd căutam nişte andrele mai groase de împletit. Era de nerecunoscut. Lacul negru se jupuise de tot de pe el şi-şi arăta cu neruşinare alama coclită. Am închis repede uşa; uitasem de căutam. Nu înţeleg cum a putut să-mi fie frică de Binoclu şi să cred că în răceala aia verde fosforescentă ascunde un husky. Cine e asta care moţăie în cutia cu scule, între două inele de plastic? „Adieu, mein kleiner Gardeoffizier”, m-am pomenit cîntînd. Am uitat să spun că devenisem o germanistă redutabilă. Binoclu, oricum, nu a ştiut niciodată să-şi moaie un pic cercul verde de gheaţă şi chiar atunci cînd îmi făcea ochiul mai încăpător, ca să văd că mă vede şi el, de fapt mă multiplica printr-un procedeu tehnic – atît! Ha, ha, Binoclul meu drag, prinţul meu mecanic, prins în cutia cu scule, între două inele de plastic.

La 4 martie 1977, ora 21, a avut loc la Bucureşti un cutremur de 7,2 grade pe scara Richter. Aveam de mult propria mea familie. Locuiam la bloc. Din vechiturile ruginite în magazie, am păstrat numai ce însemnase ceva pentru mine. Binoclu, acum complet dezbrăcat de lacul negru care-i conferea nobleţe, sta nepăsător pe o poliţă a bibliotecii între Zauberberg şi Omul fără însuşiri. Cînd amplitudinea balansului a atins apogeul, Binoclu a căzut pe jos, strivit sub maşina de scris, care l-a turtit definitiv. La televizor, după 39 de ani, au anunţat că Regele Mihai, acum în vîrstă de 95 de ani, e internat într-un sanatoriu din Elveţia, fără speranţă de scăpare. De cîinii de care m-am temut am scăpat, dar nici eu nu mă simt prea bine.

Nora Iuga este scriitoare. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie ascultă cum plîng parantezele, Cartea Românească, 2016.

Foto: C. Ştefan