Iernatul oilor negre

Stau în șlapi, mă uit la mare și ignor niște termene de predare. Sînt pe drum de o lună și jumătate, cu copil și cu laptop cu tot, nu neapărat în ordinea asta. Am făcut mici de Revelion în Cambodgia și voi prinde sărbătorile Anului Șobolanului de Metal într-un orășel din Vietnam. Dacă se aliniază bugetele, voi încasa niște facturi în timpul ăsta. Sînt ceea ce se numește un freelancer călător. Și nu mă laud cu asta. Decît pe Instagram, dar rar.

Capitalismul mutat la terapie intensivă încearcă să-și justifice prin freelancer‑i relevanța. Iată, cetățeni, prin inițiativă și diligență, poți să devii propriul tău patron, proprietarul fericit al destinului tău. Iată, copile, dacă tragi tare la info și înveți engleză, poți să experimentezi libertatea în stare pură, ba chiar, dacă ai și un pic de noroc, să dai din tastatură prin paradisuri tropicale.

În fapt, mă simt ca o dovadă a eșecului capitalismului, un condamnat fără vină la tăiat de facturi a cărui singură rebeliune autentică este mica evaziune fiscală și unică libertate - arsul de kerosen în zboruri lungi. Nu fac asta din pasiune sau vocație, o fac pentru că, în lumea salarială, pentru mine nu mai este loc, iar cea antreprenorială îmi repugnă. Sînt incapabil să nu dau cu pumnul în masă cînd aud tîmpenii din partea unui șef. Sînt incapabil să aștept cuminte salariul și să accept că o lună liberă pe an este suficientă pentru o ființă umană. Toate rezervațiile în care mă puteam refugia pe vremuri – jurnalismul, scenaristica, cluburile, literatura – au devenit aziluri de noapte arhipline sau s-au închis de-a binelea. Sînt prea bătrîn ca să nu-mi plătesc chiria și datoriile, sînt prea tînăr ca să mă închid în mașină și într-o comună suburbană.

Freelancing-ul pare, de la distanță, o vacanță, o plimbare lejeră și boemă prin grădina plăcerilor. În fapt, este o Legiune Străină. Pe cont propriu. Te așteaptă cu brațele deschise, nu pune întrebări despre ce și de ce vrei să lași în spate – depresii, eșecuri, frici. Nici tu nu vei pune prea multe întrebări, dacă nu vrei să-ți complici balanța fiscală. În rest, „Marche ou creve!“. Mergi sau crapă. Muncește, mai ia un contract, răspunde la e-mail, scoate tot ce ai mai bun. Nu te opri. Nu ai cum să te oprești, poți doar să te duci cît mai departe.

Nu cer compasiune pentru alegerile mele. Îmi cer iertare prietenilor rămași și celor pierduți pentru șanțul pe care zece ani de tras din toate pozițiile mi l-au săpat în frunte. Nu sînt supărat, nici mizantrop, doar lucrez pe cont propriu. În timp ce ne bem cafeaua, nu o să-ți dau prea multă atenție, o să-mi verific maniacal telefonul, depănînd din degete, ca pe mătănii, programele de mesagerie. Nu sînt sociopat, sînt freelancer. Deși văd similitudinile. Am scris comunicate de presă de la o masă de nuntă și drepturi la replică dintr-o benzinărie de pe autostradă în drum spre mare. Am făcut prezentări pe Skype la munte și la mare, în timp ce-ai mei așteptau să pună masa. Am băut bere în videocall-uri din Saigon, Barcelona și Fuerteventura. Spre disperarea tuturor.

Sînt zeci de români în Asia, sfidînd fusul orar cu laptop-ul deschis, iar asta doar din lista mea de Facebook. Unii completează Excel-uri și status-uri într‑un ashram, căutînd comisionul iluminării. Alții fac micul trafic pe Amazon, visîndu-se blogger-i de călătorie. Probabil sînt mii, celebrați de proletariatul corporatist ca niște eroi. Ei ne văd ca pe niște fantome, bîntuind între lumi, în căutarea wi-fi-ului, cu o nucă de cocos în mînă și bateria externă în cealaltă, fără timpul sau puterea de a strînge altceva între degete, căutînd rămășițele rîncede ale autenticului și libertății. Singuri printre turiști. Singuri printre localnici. Singuri față de cei rămași în urmă.

Mitologia capitalistă ne spune „nomazi digitali“. Sîntem, de fapt, precarii de lux, lucrători cu ora, căpșunarii cîmpurilor like-urilor și ai consultanței de toate felurile. Specii parazite ale rețelei globale care vinde fast-nothing. Uneori sîntem fericiți. Nomazi, da. Dar mai aproape de șatră decît de Bill Gates. Mereu în mișcare, cunoscînd mereu oameni noi, sigur. La fel ca Jidovul Rătăcitor. De la un punct încolo, drumul te schimbă. Hainele mele pentru două luni încap în rucsacul de laptop. Casa, oricum închiriată, își pierde încet-încet contururile și sensul, devine doar o pauză între două călătorii.

Păstrînd proporțiile și analogiile mai aproape de casă, punem în scenă o nouă formă de transhumanță. Ne ducem, măcar o dată pe an, oile negre spre locuri cu iarbă mai verde și soare mai bun. Sîntem propriii noștri ciobani și propriii noștri cîini de stînă. Avem judecata noastră și potecile noastre. Citim în Accuweather și Momondo cele mai bune momente de plecare, căutăm semne și încuviințări de la client pentru a potoli tremurul care ne apucă prin noiembrie și mai. Am ajuns, împinși sau grăbiți, să trăim la marginea satului, pe care oricum de-abia așteptăm să-l părăsim. Care sat tocmai scrie niște balade, aparent flatante, despre noi.

Vlad Tăușance este consultant de strategie.

Foto: Anastasia Alexa