Identitate regională sau identitate națională

10 februarie 2011   Tema săptămînii

Ne-am propus să vedem în ce măsură conaţionali de-ai noştri, locuitori în diverse zone ale României, consideră că au o identitate locală şi care este relaţia acesteia cu cea naţională. În acest scop le-am adresat următoarele întrebări:

1. În ce măsură simţiţi că aveţi o identitate regională? 

2. Prin ce se manifestă aceasta? 

3. Este ea altfel/mai puternică decît cea naţională (în caz că aceasta există)? De ce?

Sorin Cristian SEMENIUC 

1. E un sentiment dobîndit, şi nu înnăscut, reamintit sinelui în mod periodic, prin diferenţele scoase la iveală de către ceilalţi. De exemplu, în timpul întîlnirilor din tren, care abundă în bancuri despre olteni, moldoveni – „sîrmaa, băăă“ – sau ardeleni. Mass-media sau chiar autorităţile pun şi ele umărul la perpetuarea acestui sentiment. Identitatea regională e bună cînd îţi aduce satisfacţie şi o brumă de legitimare – „unii dintre cei mai mari artişti, poeţi, scriitori s-au născut în Moldova“ –, dar e rea atunci cînd identifică spaţiul respectiv cu „cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană“ sau „ăsta vorbeşte moldoveneşte“. 

2. În principal prin trăsături de caracter, de fiecare dată opuse locuitorilor celorlalte regiuni. Acest lucru oferă posibilitatea justificării şi a întăririi unui sentiment de superioritate faţă de celălalt, dar şi a solidarităţii „noastre“ de grup. Astfel se creează sentimentul de regiune-fondatoare a naţionalului. Unirea de la 1859 a avut loc la Iaşi, cea din 1918 la Alba Iulia, iar Bucureştiul e Capitala unde s-au întîmplat atîtea. Care este, aşadar, adevărata regiune? 

3. Identitatea regională e mai puternică pe plan naţional şi mai slabă pe plan internaţional. Într-o competiţie sportivă, de exemplu, inima freamătă atunci cînd aude Imnul naţional pentru că „sîntem tari, i-am bătut pe toţi, chiar dacă sîntem o ţărişoară mică şi necăjită“. Toată problema identităţii – fie regionale, fie naţionale – este însă puternic contaminată de clişee, puternicele focare de stereotipuri din jurul acestei teme mistificînd adeseori sensul unei dezbateri raţionale. 

Sorin Cristian Semeniuc este doctorand al Universităţii „Al.I. Cuza“ din Iaşi.  

Alexandru GRUIAN 

1. Aş putea răspunde simplu – simt că am o identitate regională. Înainte de a explica prin ce se manifestă, pot explica cum cred eu că a luat naştere. Am copilărit la Alba Iulia. Aveam, cred, vreo patru-cinci ani cînd bunicul meu din partea tatălui îmi umplea capul cu poveşti eroice, în care „noi“ atacam, să apărăm Ardealul, iar inamicul stătea în tranşee şi trăgea de acolo asupra noastră. Cu mintea de atunci am asimilat cuvîntul „inamic“ cu cei care nu riscă să fie împuşcaţi şi sînt la adăpost de orice rău (stăteau în tranşee, nu?). Prin urmare, am decis că, după ce voi creşte mare, mă voi face inamic – ceea ce i-am comunicat cu mîndrie bunicului meu. Dar şi apartenenţa la Ardeal a fost tot atunci implantată, ulterior adăugîndu-se şi conştientizarea religiei mele, greco-catolicismul, pe care, fără să fiu un credincios practicant, am asimilat-o cu un statut de român ardelean minoritar, care mai tîrziu a învăţat că se fac încă disocieri între termenii de „român“ sau „bun român“. De atunci s-au mai adăugat şi alte elemente acestei conştiinţe regionale, care funcţionează însă selectiv şi subiectiv, în funcţie de mărimea geografică a regiunii la care mă raportez, dar şi de specificităţi locale mai greu cuantificabile, însă existente la nivel de imaginar. Sînt ardelean dacă vorbesc cu cei din Moldova sau Muntenia, dar sînt ardelean şi pentru cel din judeţul Timiş, care e bineînţeles mîndru că e bănăţean. Dar faţă de bănăţean sînt şi hunedorean – asta dacă simt nevoia să accentuez specificul şi subiectivismul. 

2. Prin ce se manifestă? Prin banalul ataşament faţă de zonă, care probabil funcţionează pe aceleaşi principii oriunde în lume. Sînt însă şi condiţionări culturale. Mă simt bine dacă vorbesc despre Densuş, Sarmizegetusa sau Ulpia Traiana, mă simt bine în oraşe ca Sibiu, Braşov sau Viena. Îmi doresc mai multă rigoare şi coerenţă. Enumerarea poate continua, dar intervin multe nuanţe care ar trebui explicate, nu am spaţiu şi tare nu-mi doresc să fiu greşit interpretat. 

3. În cazul meu cel puţin, identitatea regională nu este mai puternică decît cea naţională. Un exemplu, poate sumar – plecînd dinspre România spre Spania, ardeleanul din mine se dizolvă progresiv în român, chiar dacă uneori Transsylvania şi Dracula sînt repere ludice de identificare, faţă de străini, a zonei de provenienţă. 

Alexandru Gruian este jurnalist, doctorand al Universităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.  

Doru MOŢOC 

1. Deşi m-am născut la Sibiu, nu mă pot socoti ardelean. Am rămas prea puţin timp acolo. Dar e posibil ca interesul meu pentru cîteva dintre lucrurile în care cred – calmul, echilibrul, lucrul făcut temeinic – să îşi aibă sorgintea într-o misterioasă influenţă genetică ce vine către mine tocmai din acel spaţiu. M-au marcat, probabil că într-un mod decisiv, şi anii copilăriei petrecuţi în Ţara Loviştei, la Cîineni, în extremul nord argeşean. (Nu spunea Antoine de Saint-Exupéry – „Sînt din copilăria mea aşa cum sînt dintr-o ţară“?). De la ţăranii demni ai acelui sat sărac de munte am deprins lecţia credinţei, a muncii şi a tenacităţii. Dar cum, de 60 de ani, trăiesc la Rîmnicu-Vîlcea, în Oltenia de sub Munte, cred că mai degrabă acesta este spaţiul care, printr-un proces complex şi subtil, mi-a modelat fiinţa, conferindu-mi o anumită identitate. Mi-o asum. 

2. Oltenia de sub Munte este altceva decît Oltenia pur şi simplu. Oamenii de aici sînt străini de ceea ce Petre Pandrea numea „complexul cobiliţei“. Sînt tradiţionalişti şi se mîndresc cu faptul că au conservat o zestre istorică, spirituală şi culturală ce vine de foarte departe. Au convingeri morale greu de clintit. Îşi iubesc copiii şi-şi respectă bătrînii. Năzuiesc Frumosul. Au construit mînăstiri, cule şi case splendide. Au tipărit cărţi şi au cultivat un limbaj expresiv şi colorat. Sînt inventivi, iuţi, dinamici, de unde şi apetenţa pentru perfectul simplu – „făcură“, „spuseră“, „veniră“, „plecară“ –, de parcă întreaga lor istorie s-ar fi petrecut în precedentele cîteva clipe: „acuş“. Ba chiar „acuşica“. Ştiu să privească viaţa cu o anumită detaşare, cu înţelegere şi cu umor. Sînt sentimentali. Acest portret identitar mi se potriveşte, cred, şi mie, în bună măsură. 

3. Nu ştiu. E posibil. Identitatea naţională mi se pare a fi mai degrabă un concept teoretic. Dacă există, probabil că nu e altceva decît o sumă (şi, deopotrivă, o sinteză) a identităţilor regionale. Au surprins-o şi au exprimat-o inspirat doar cîteva mari spirite: Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Eliade. Dacă e să-i credem, şi nu văd de ce n-am face-o, am avea destule motive de mîndrie. Din păcate, sînt destui români, azi, care, prin faptele lor, par să ne atribuie o altă identitate. Pe care ar trebui s-o repudiem. Ca să nu ne obişnuim cu ea. 

Doru Moţoc este scriitor.  

Ana-Maria STAN 

1. Ca orice lucru serios în viaţă, şi identitatea – fie ea personală sau colectivă – ţine de context. Dincolo de geografie, de climă şi de distincţia definitorie rural-urban, mai contează şi alături de cine trăieşti, pentru că acest lucru îţi modelează percepţia despre sine, te ajută să îţi defineşti mai clar valorile, asemănările şi deosebirile faţă de celălalt. Cînd normele comunităţii cu care împarţi acelaşi spaţiu sînt semnificativ diferite de ale tale (aici mă refer la limbă, religie, istorie), asta îşi pune amprenta asupra ta, ca individ şi ca grup social, creîndu-ţi o identitate regională puternică – în speţă cea de transilvănean. Te raportezi mereu, prin comparaţie şi prin opoziţie, la cei de lîngă tine, şi apare provocarea inevitabilă să te întrebi cine şi cum eşti. 

2. Există o „contaminare“ benefică între diferitele comunităţi naţionale care trăiesc în Transilvania (români, maghiari, germani, evrei). Cultural, gastronomic, la nivel social, mental şi etic, am împrumutat unii de la alţii şi am găsit în timp nişte reguli de convieţuire general acceptate. Alături de acestea rămîn valabile şi puternice tradiţiile propriului grup naţional căruia îi aparţii. În familiile mixte, acest lucru se manifestă pregnant, ajungîndu-se, de exemplu, să fie sărbătorit atît Paştele ortodox cît şi cel catolic. De asemenea, Transilvania a fost spaţiul unui multilingvism avant la lettre, căci pînă la jumătatea secolului XX, marea majoritate a intelectualilor transilvăneni cunoşteau româna, maghiara şi germana, azi lucru mai rar. 

3. Mi s-a întîmplat destul de des să răspund la întrebarea „De unde eşti?“, astfel: „Sînt din Transilvania, româncă din Transilvania“ – ştiind că în acest mod imaginea mea în ochii interlocutorului străin va fi mai bună. În opinia mea, identitatea naţională e mai puternică decît cea regională, însă identitatea regională poate particulariza şi înnobila (sau nu) identitatea naţională. 

Ana-Maria Stan este doctor în istorie, cercetător la Muzeul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Foto: Lucian Muntean

Mai multe