Idenitatea la japonezi
Primul aspect care ni se impune nouă, europenilor, atunci cînd reflectăm asupra chestiunii identităţii este cel privitor la clivajul mental-material. Dacă Platon şi Aristotel sînt primii care diferenţiază corporalul de intelectual, Descartes intuieşte, cu mai mare pregnanţă, că există două tipuri principale de substanţe, subsumate, respectiv, dimensiunii mentale şi celei materiale. Potrivit acestui respectabil sistem dualist, mentalul nu ocupă loc în spaţiu, în vreme ce materialul nu posedă facultatea gîndirii. Atît de obişnuiţi sîntem noi cu acest refren filozofic, care ni se pare de un bun-simţ, al observaţiei meditative, încît aproape nu ne mai punem problema că, de fapt, un individ cu o educaţie formată, în egală măsură, de tradiţia confucianistă şi de practica zen ar putea avea o altă percepţie asupra acestui fapt. Mai concret, în ochii unui nipon, delimitarea strictă, operată de occidentali, între materie şi spirit sau între trup şi suflet ar genera confuzie. Blînd, dar ferm, japonezul ne-ar spune că dimensiunile pe care noi le apreciem drept opuse sînt doar segmente complementare ale unei realităţi care eludează orice tentativă de conceptualizare reducţionist-schematică. Vi se pare straniu, nu-i aşa? Acesta este însă doar începutul. Ce veţi spune însă cînd veţi afla că niponii posedă mai multe pronume personale pentru a reda ideea de "eu"? Pe un palier al limbajului politicos, utilizat în aproape toate circumstanţele de interacţiune socială cotidiană, un bărbat va folosi termenul watashi pentru a se desemna pe sine în raport cu o acţiune sau cu un obiect. Dacă se află la şcoală sau la universitate şi vrea să facă impresia că este un intelectual sensibil, va spune boku (pronumele personal de persoana I, singular - eu - apare redat chiar astfel într-o traducere japoneză din Rimbaud). Din contra, dacă vrea să impresioneze printr-o atitudine masculină prin excelenţă, va zice ore. Aventura lingvistică a niponului obişnuit pare a-l pune pe acesta în proximitatea comportamentului histrionic. Asemenea unui actor abil şi versat, el îşi va închega faptele numai în raport cu o serie interminabilă de măşti, menite să-i evidenţieze, după circumstanţe, un aspect sau altul al fiinţei sale în raport cu ceilalţi. El nu este un simplu individ retezat de corpul colectiv şi, prin aceasta, proiectat în abisul şi absurdul existenţei, ci menţine, graţie unui cordon ombilical livrat şi întreţinut de limbă, legături strînse cu semenii. A munci în folosul colectivităţii, a se sacrifica pentru binele comun, a se integra armonios în întreg: acestea sînt dezideratele care-i reglează cursul vieţii şi care-l pun la adăpost de orice asalt al orgoliului şi al egoismului. Astfel, credinţa într-o identitate bine definită, într-un eu unitar, distinct de trupul ignobil, nu putea înflori decît în Europa. Numai aici există sfîşiere dureroasă şi tînjire după refacerea cît mai grabnică a unei unităţi care, de la Symposion-ul platonician, reprezintă chintesenţa firii şi a erosului occidental. La o privire superficială, japonezul pare el însuşi pulverizat, lipsit de consistenţă, fiindcă înlănţuirea de personae ne-ar putea crea nouă, dogmaticilor întru dualism, iluzia unei lamentabile risipiri, a unei frapante lipse de fidelitate actanţială sau de coerenţă pragmatică. Însă, în profunzime, niponul este la fel de unitar şi de omogen precum pînza unei ape, care împrumută, după cum o dictează necesităţile, chipul solului pe care îl udă sau al pietrei pe care o scaldă, fără însă a-şi pierde esenţa acvatică, cea care înmănunchează, ca într-un buchet, curcubeul actelor spontane sau deliberate. În mai multe dintre scrierile sale, Yasunari Kawabata, primul laureat japonez al Premiului Nobel pentru Literatură (1968), face elogiul vagului şi ambiguităţii, adică al acelor calităţi care, după el, definesc, în cel mai înalt grad, fiinţa umană, furnizîndu-i acesteia din urmă conştiinţa deplină a identităţii în absenţa unei conceptualizări formale. Abandonat indicibilului, dar protejat, simultan, de acesta, templul nipon a ceea ce un european s-ar încăpăţîna să numească identitate personală rezidă, aşadar, nu în respingerea obstinată a corporalului şi în proclamarea emfatică a unei independenţe reflexive, ci în îmbrăţişarea calină a osmozei simţuri-intelect şi în topirea individualului în oceanul eliberator al colectivului.