Ideea latină

21 mai 2019   Tema săptămînii

Acest fericit moment îmi evocă amintiri din vremurile cînd, în anul academic 1991-92, Andrei Pleșu a fost bursier la Wissenschaftskolleg din Berlin – amintiri din săptămînile și lunile care au urmat imediat după căderea Zidului Berlinului. Îmi amintesc acele timpuri cu o tandră recunoștință. Părea că înaintea noastră se deschide un nou orizont. 

De la întemeierea sa, în 1981, Wissenschaftskolleg făcuse eforturi, și nu puține, să invite oameni de știință din Europa Centrală și de Est. În majoritatea cazurilor, acest lucru s a dovedit imposibil. Motivul era doctrina politică impusă de Uniunea Sovietică aliaților săi din Tratatul de la Varșovia. Era doctrina conform căreia existau trei state germane: Republica Democrată Germană, Republica Federală Germană și Berlinul de Vest. Deoarece Wissenschaftskolleg era finanțat deopotrivă de către Republica Federală și de Senatul din Berlin, era privit ca o anomalie, ca un hibrid politic care, conform doctrinei sovietice, pur și simplu nu putea exista. Și cum ar fi putut cineva accepta o invitație într-un loc inexistent?

Toate acestea s-au schimbat ca urmare a evenimentelor din 1989. Ne-am adaptat la normalitate atît de repede încît am uitat îndată cît de stranii fuseseră lucrurile înainte. Cînd a devenit evident că instituțiile științifice din Europa Centrală și de Est erau amenințate de o masivă scurgere de creiere, ne-am hotărît să facem ceva pentru a ajuta la crearea unor Institute de Studii Avansate cu un potențial de excelență, care să stopeze migrarea creierelor, atrăgînd în același timp minți strălucite din afară. Astfel, în 1994, a fost creat New Europe College, la trei ani după ce Andrei Pleșu fusese bursier la Wissenschaftskolleg. Andrei Pleșu a fost unul dintre acei intelectuali care ne-au împiedicat să comitem cea mai gravă – și cea mai frecventă – eroare care se poate face în domeniul politicilor culturale: să acționezi cu acel aer superior al satisfacției de sine, împăunîndu-te cu propria-ți caritas. A fost suficient să-l întîlnesc pe Andrei Pleșu și să ascult prima sa prelegere de la Wissenschaftskolleg – în ea era vorba despre îngeri, de a căror existență am fost convinși pe loc – pentru a ne da seama că ne aflăm în prezența unei persoane pe care nu prea aveam ce o învăța, dar de la care puteam învăța noi înșine, și nu puțin. Din acel moment, formula „O să vă dăm o mînă de ajutor!“ a dispărut din vocabularul nostru, fiind înlocuită de propoziția: „Hai să învățăm împreună, să învățăm unii de la alții“. Am construit comunități de învățare, în care am descoperit un spațiu intelectual comun, nu doar acceptînd, ci și încurajînd diferențele: diferențe în ceea ce privește experiența, precum și așteptările. New Europe College a devenit un model de comunitate europeană de învățare și, cu această ocazie, aș dori să-i aduc un omagiu nu numai lui Andrei Pleșu, dar și, printre alții, Marinei Hasnaș, Ancăi Oroveanu și Valentinei Sandu-Dediu, care a devenit succesoarea lui Andrei Pleșu. Și doresc să le aduc un omagiu excelenților – tineri în cea mai mare parte – cercetători români, pe care am avut privilegiul să-i întîlnesc la NEC, dacă pot folosi acest acronim devenit comun pentru mă referi la New Europe College. De îndată ce a apărut, expresia latinească nec plus ultra a căpătat un sens specific: era aproape inimaginabil să te gîndești la un mediu mai fecund din punct de vedere intelectual decît cel care a fost creat acolo, la București. Și, cu toate acestea, existența instituției în cauză este periclitată. Finanțarea ei pe termen lung de către instituțiile occidentale se apropie de sfîrșit. NEC va supraviețui numai dacă sprijinul local va crește – și asta, în mod substanțial. Folosesc acest prilej pentru a îndemna autoritățile române să asigure supraviețuirea unei instituții admirate în lume, reprezentînd tot ce e mai bun în cercetarea românească.

Una dintre cărțile mele poartă titlul Cultură și politică. Este un titlu care i s ar potrivi unei cărți despre Andrei Pleșu. Pentru mine, el este un soi cu totul aparte, un intelectual care cunoaște hățișurile și ironiile a ceea ce în germană se numește Realpolitik și care, în același timp, este un politician ce nu se lasă încorsetat de granițele meseriei sale, ci îndrăznește să acționeze inteligent și surprinzător, acolo unde majoritatea colegilor săi nu ar face decît să aplice regulile. Despre Andrei Pleșu s-ar putea spune ceea ce s-a spus despre Jonathan Swift: „Să-l imite cine îndrăznește!“ Eu, unul, n-aș îndrăzni, dar continuînd acum să vorbesc despre evoluții mai mult sau mai puțin recente în politica europeană, o fac, în calitate de om de știință și de intelectual care urmează exemplul dat de Andrei Pleșu, prin toate scrierile și faptele sale.

(…)

Cînd Revue du Monde Latin, una dintre publicațiile care au militat în modul cel mai deschis pentru latinité, a fost fondată în 1883, primul său număr începea cu o proză de Carmen Sylva, pseudonimul Reginei Elisabeta a României. Revue du Monde Latin le reamintea cititorilor săi că Imperiul Roman își atinsese suprafața maximă odată cu cucerirea Daciei. Dacia a fost provincia romanizată mai rapid decît orice altă regiune a Imperiului. Cînd lumea vorbea despre „românii lui Traian“, se gîndea la o mînă de latini duși într-un ținut barbar. Cu „mărețul său trecut roman“ – acesta este un citat –, înconjurată de cehi, slavi și turci, România a alcătuit o diasporă latină la marginile răsăritene ale Europei. În secolul 20, De Gaulle vorbea despre România ca despre o insulă de latinitate într-o mare slavă. Deși „ideea latină“, așa cum remarcă observatorii critici, s-a înscris rapid în frazeologia românească, românii au demonstrat, și nu o dată, un patriotism de tip latin – au fost latini autentici. Un pericol pentru tentativele de a forma o uniune latină în Europa l-a constituit expansiunea panslavismului, care a forțat România să ceară sprijin Germaniei. În opoziție, mulți din Occident au văzut în România un fel de „Orient latin“, în care trăiau negri supuși îndrumării spirituale a țarului de la Moscova. În general, totuși, poziția periferică i-a fost de ajutor României pentru a fi acceptată și chiar admirată de către celelalte țări latine ale Europei. Constituia un avanpost ai cărui locuitori meritau să fie admirați pentru promovarea cauzei latinității. Un moment luminos al extraordinarului respect de care se bucurau românii în rîndul prietenilor și fraților lor întru latinitate s-a înregistrat la Montpellier, în 1878, la Fêtes latines (Sărbătorile latinității), care au culminat cu o competiție pentru cel mai reușit „Chant Latin“, cîștigată de Vasile Alecsandri cu al său Cîntec al gintei latine. (…)

Asemenea editorilor de la Revue du Monde Latin, privesc România ca pe o țară latină. Legăturile mele cu NEC mi-au oferit ocazia să urmăresc și să admir evoluția țării dumneavoastră, care a ajuns să se bucure de apreciere ca membru al Uniunii Europene. Fiind situată la extremitatea de sud-est a Uniunii Europene, România ar putea avea șansa să se alăture disputei nord-sud liberă de povara stereotipurilor care grevează Italia, Spania și, cel mai vizibil, Grecia. Din această insulă de latinitate s-ar putea face auzită o voce nouă. Îmi doresc să o auzim limpede și tare, cît mai curînd. 

Wolf Lepenies este sociolog și politolog, profesor emerit la Freie Universität Berlin. A fost rector al Wissenschaftskolleg zu Berlin. Textul de față e un fragment din discursul susținut de Wolf Lepenies cu ocazia conferirii titlului de doctor honoris causa al Universității din București, pe 27 aprilie 2015.

traducere de Florin BICAN

Mai multe