Ia să vedem cine e mai smerit!
Cu cîțiva ani în urmă, în preajma sărbătorilor de Paști, un personaj al spațiului public din România dădea unul dintre obișnuitele sale recitaluri de umor involuntar. Obișnuit să fie înconjurat de jurnaliști – să se răsfețe sau să dea sentințe fotbalistice, să comenteze afirmațiile altora sau să producă panseuri din orizontul său de „filozof practician“ –, domnul în cauză pronunța, pe un ton ferm, una dintre zicerile sale memorabile. Voia cu orice chip să știe toată lumea la ce se mai gîndise dumnealui în ultima vreme, dar mai ales ce se hotărîse să facă în preajma marii sărbători a învierii Mîntuitorului. Și, fără nici o urmă de dubiu, în stilul care l-a consacrat, din poziția de credincios ortodox – mereu amintită tuturor –, omul zicea cam așa: „Nu mai mă cert cu nimeni, gata! Nu mai zic nimic! O să fiu smerit, cel mai smerit o să fiu eu! Nu o să vedeți altu’ mai smerit! Hai, să văd eu care o să fie mai smerit ca mine! Să-l văd eu p-ăla care e mai smerit ca mine!“
Nu o dată, din toate direcțiile, la noi se dau lecții zgomotoase despre cum e bine să fii ortodox, despre cum se face chestia asta, de parcă ar fi vorba despre cure de slăbire sau amestecuri pentru zugrăvit. Să dea dracu’ să nu faci cum spune cîte un înțelept de ocazie, cîte un ortodox de-ăsta get-beget! Ime-diat te-alegi cu cele mai proletare înfierări și anateme ale combinației dintre clasica ședință de demascare și convingerea că ortodoxismul e neapărat militant și se n-vață ca instrucțiunile de la bormașină. De la cea mai nevinovată scînteie se pornește ditamai pălălaia unei urlătorii generale, a unui vacarm în care fiecare țipă cît îl țin plămînii despre cum e să fii smerit, cumpătat și ortodox. Rețetele de atingere a virtuții sînt mai numeroase decît cele de murături și sînt livrate, obligatoriu, din proprie experiență. Se etalează niște galantare gigantice ale smereniei, se montează de ndată corturile și tarabele unui bîlci mai mare decît cel legendar de la Negreni, în care se odihnesc soluții despre cum se face să fii un ortodox adevărat, într-un singur pas. Trebuie doar să faci ca fiecare ins care are o părere despre treaba asta. Și… gata mîntuirea! Gata virtutea, ești un credincios cum trebuie! Și, mai ales, un român adevărat. Altfel, nu se poate.
Unii nu pierd nici o ocazie de a participa la vacarmul general, la delirul exoftalmic al strigării „tainelor“ practice ale ortodoxismului. Așa cum secretele obținerii unei bucăți perfecte de antricot de vită la grătar sînt să nu pui sare înainte și să lucrezi la temperatură mare, așa se etalează și secretele obținerii șperaclului care-ți deschide ușa spre virtutea ortodoxă. Chestia e să faci ca fiecare practician care are o părere. Abia aici apare problema. Dacă obținerea unei fripturi bune la grătar poate genera niște dispute care depășesc lejer tensiunea marilor războaie religioase ale istoriei umanității, imaginați-vă ce generează disputa asupra felului în care se ajunge la calitatea de român ortodox. Totul se desfășoară în limitele clasice ale tabloului care exprimă cel mai bine („cel mai!“, altfel nu se poate) esența pitorescului nostru, imaginea care face din noi cele mai haioase ființe de pe planeta asta. O mașină cu capota motorului desfăcută. În jur, noi toți. Toată lumea are o părere despre cum se repară chestia, despre cum se face, cum se procedează, cum se începe, cum se continuă, cum se fac lucrurile în general. La un moment dat începe cearta. Pe urmă, bătaia generală. La urmă, plini de sînge, mergem cu toții la cîrciumă, să continuăm disputa. Mașina rămîne în ploaia torențială, cu capota deschisă și cu motorul desfăcut în bucăți, uitate pe unde și-a ținut fiecare discursurile despre mecanică și despre cît e de priceput și de ordonat neamțul care-a făcut mașina. La cîrciumă, discuția continuă tot despre neamț. Dar între timp a devenit „prost și lipsit de imaginație“. Și „neamțu’ nici n-are umor“.
Săptămîna trecută, niște compatrioți, adunați în jurul unei trupe de muzică, s-au încumetat să aibă și ei o părere despre ceva. Atît le-a trebuit. Nu ziceau să se desființeze nimic, să cadă, să piară, să se oprească ceva. Ziceau și ei, în legea lor, despre cum li se pare lor… ceva. Aveau și ei o părere despre Dumnezeu și despre smerenie. Bună, proastă, era părerea lor, era treaba lor. Imediat a explodat smerenia-n noi toți și ne-am apucat să explicăm cum e de-adevăratelea și cum stă treaba. Și ce drept au ăia să vorbească despre smerenie, cînd ei o duc foarte bine, iar unii dintre ei ne sînt și antipatici?! Smerenia e în proprietatea noastră, o avem moștenire de la un văr, care era vecin de scară cu Iisus.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
(articol apărut în Dilema veche nr. 634, 14 aprilie 2016)