I-am înțeles mai bine cu trecerea anilor

„Ad-o, Doamne!“ Așa ne cerea profesorul de geografie din clasa a VIII-a să zicem, atunci cînd vreun elev spunea sau făcea cîte o prostie. Pedepsiții trebuiau să se întindă pe burtă pe catedră, în fața tuturor. Cînd elevul își „cerea“ pedeapsa, profesorul exclama: „Na-ți-o, drace!“. Și îl lovea peste fund cu bățul de arătat la hartă. Am trecut și eu, ca mulți alți colegi, prin această pedeapsă și pot scrie acum că a fost unul dintre cele mai umilitoare experiențe de viață. Am avut însă un coleg care a reușit să ridiculizeze metoda de pedeapsă. Pe „eșafod“ fiind, a reușit să îl amețească pe profesor zicînd: „Ad-o, drace!“. Profesorul a răspuns prompt: „Na-ți-o, Doamne!“. A urmat un rîs general, profesorul s-a enervat și l-a snopit în bătaie pe colegul meu, veritabil Bugs Bunny de Balta Albă. În pauză, chiar dacă simțea încă loviturile primite, era fericit – și cel mai popular. Cîștigase… Profesorul nu l-a mai pedepsit așa niciodată.

Și totuși... Cînd am fost invitat să scriu acest articol, pentru un moment m-am simțit din nou adolescentul de la începutul anilor 1980, care visa să aibă puterea supremă de a se răzbuna pe profesorii care nu îl înțeleg. Puterea de a descrie fapte care nu trebuie uitate. Mi-am reamintit profesorii din Școala Generală 75 din București și din liceu (Mate-Fizică 3). Mi-a fost foarte greu să găsesc exemple negative.

Cînd am terminat clasa a IV-a, învăță-toarea ne-a zis că totul se va schimba. Că urmează ani în care la fiecare oră va intra în clasă alt profesor. Doamnei State, învățătoarei, îi voi fi mereu recunoscător. Dar, în acest caz, ori formularea sa nu a fost cea mai precisă, ori eu, la 10 ani, eram prea mic. La începutul clasei a V-a eram terorizat de faptul că la ore vor veni de fiecare dată alți profesori, pe ușă va intra mereu o persoană nouă, care va preda și va dispărea pentru totdeauna… Abia la începutul celei de a doua săptămîni, cînd am văzut aceeași persoană revenind pentru aceeași materie, am început să înțeleg cum stă treaba. Și am început să ne și cunoaștem. După atîția ani, nu pot uita entuziasmul profesoarei de biologie, doamna Murgu, care ne-a adus aproape de natură. Am făcut ierbare, insectare, disecții, pe toate le-am făcut cu drag și bucurie. Același entuziasm, într-o altă expresie, al profesoarei de istorie, doamna Dîrnă. Talentul de povestitor al domnului Zaharescu, profesorul de geografie în clasele V-VII, care ne-a adus planeta în sala de clasă. Efervescența doamnei Stoicescu, profesoara de chimie, eleganța doamnei Savastre, profesoara de franceză (de care eram fascinați toți băieții din școală), blîndețea domnului Leibovici, care ne-a explicat tainele fizicii atît de bine și de clar pentru vîrsta noastră. Domnul Vlădescu, profesorul de matematică, ce știa să combine spiritul tonic, umorul, ironia și să ne țină pe toți aproape de carte. Cel care de zilele noastre ne serba cu totul special (motiv pentru care zeci de foști elevi se întorceau la școală de ziua dumnealui, pe 5 noiembrie).

Nu în ultimul rînd, domnul Gherasim Țic, Teacher, profesorul de engleză, diriginte – și mentor, al meu și al generației mele. A intrat pentru prima oară în clasa noastră în septembrie 1976 (eram în clasa a doua). Un pic grizonant, cu ochelari de soare, îmbrăcat în costum elegant, am crezut cu toții că este Mannix – sau cel puțin o rudă foarte apropiată. Ne-a cucerit pe toți în foarte scurt timp. Am învățat engleza – și nu doar gramatica, ci și istoria, cîte ceva despre politică și despre lume. A fost profesorul cel mai apropiat de elevi. Am vorbit despre orice și oricine – de la alegerea lui Reagan în fruntea Americii la uciderea lui John Lennon. Verile ne ducea în expediții cu corturile pe munte. Cîte trei săptămîni pe an, în gimnaziu, am traversat cu rucsacurile în spate toți Carpații. Ne-a fost profesor, părinte, frate mai mare. Ne-a ascultat pe fiecare în parte, atunci cînd treceam prin etapele atît de complexe ale pubertății, și ne a sfătuit ce să facem. De la sendvișurile pregătite dimineața la lecțiile de gătit (la ceaun), a avut mereu grijă de noi. Alături de el am putut vedea locuri minunate – și am trăit momente de neuitat, cum a fost semifinala Franța-Germania, la Mondialul de Fotbal din 1982, văzută împreună la stația meteo de pe vîrful Dochia, din Ceahlău.

Relația noastră a continuat și după terminarea școlii. Am aflat că fusese deținut politic, că își petrecuse în temniță toată tinerețea, că după eliberarea din 1964 a avut puterea să revină – și să devină profesor de engleză. Tot cu dînsul am ajuns prima oară la Sulina și în Deltă (unde, din cauza țînțarilor, m-am jurat să nu mai revin… nu a fost singura promisiune încălcată, dar asta a fost probabil cea mai mare eroare de viziune). În anul 1984 mi a dat să citesc 1984 și Ferma animalelor. Am avut ultima expediție împreună în vara anului 1985, cu un final de poveste la Eforie (dar cu drumuri pe tot litoralul). Mă bucur că și acum este activ, scrie și publică, cel mai recent roman al său fiind lansat în acest an.

Am început liceul, la Matematică-Fizică 3, în toamna anului 1983. Supranumit „Bastilia“, plasat în mijlocul cartierului Titan, era învăluit de legende privind duritatea profesorilor și a regimului de semipenitenciar. În afara controalelor (matricola/cravata/bentița/pantofii) – care se făceau, totuși, pe sărite – nimic mai fals… Cei mai mulți profesori au fost foarte apropiați, predîndu ne cu mult entuziasm, fiind răbdători cu sutele de adolescenți pe care trebuiau să îi controleze.

Profesorilor de fizică, domnii Friedmann și Tunaru, firi diferite, dar fiecare cu totul special, le mulțumesc pentru că am învățat fundamentele legilor naturii, fundamentale și în profesia mea actuală. Profesorului de biologie, domnul Lepădatu, pentru pasiunea față de științele vieții și dorința de a ne împărtăși cunoștințele sale. Profesorului de geografie, domnul Voicu, pentru talentul de a descrie procesele care domină planeta noastră. Profesoarei de engleză, doamna Oniga, plăcută, atentă cu elevii, mereu alături de noi. Dirigintelui meu, profesor de română, domnul Tudor, mereu înțelegător cu noi și iertător față de excesele noastre. Profesorului de matematică, domnul Buturugă, de mult plecat dintre noi, îi datorez enorm, de la înțelegerea matematicii ca limbaj universal la ideea de excelență în cunoaștere.

Un loc special – domnul profesor de istorie Sîrbu. Extraordinar vorbitor, a știut să prezinte istoria ca pe o poveste, punînd mereu în context datele, altfel aride, ale diverselor evenimente. Mereu alături de noi, ne-a însoțit în multe tabere, în care ne-a fost ca un frate (mult) mai mare. Într-o tabără avea să o și sfîrșească, în ianuarie 1987, în urma unui infarct…

La peste 30 de ani de la terminarea liceului este greu să îmi aduc aminte numele tuturor profesorilor – cei de la materii tehnice au fost de asemenea prietenoși și toleranți cu aerele noastre de adolescenți rebeli… În toamna anului 1984, la una dintre aceste ore, un coleg tot vorbea suficient de tare despre ultimul album Duran Duran. Profesorul, un inginer tînăr care pînă atunci se făcea că nu îl aude, l-a chemat pe coleg la tablă și i-a cerut să scrie alte zece formații new wave, altfel îi va scădea cîte un punct pentru fiecare formație lipsă. Colegul meu a mai scris patru. Profesorul alte 15. Nu i-a scăzut nota, dar de atunci toată clasa a fost atentă, iar în pauze făceam cu dînsul schimburi de experiențe (și casete). Erau anii 1980, ani în care în liceu împărțeam spațiul cu echipa de filmare a filmului Liceenii. Prezența actorilor în școală mi-a permis ca, un număr de luni, să scap netuns, pînă într-o zi în care directoarea, doamna Iova, m-a recunoscut (cu greu) și m-a trimis la tuns.

Profesorilor mei le-am înțeles eforturile mult mai bine odată cu trecerea anilor. Și le mulțumesc. 

Adrian Stănică este cercetător la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar – și jurnalist de știință.