Hristos, departele-aproapele nostru
(...)
Ce am vrut să spun cînd am propus acest titlu pentru conferința mea? Ce am vrut să spun prin această temă? Cei care sînteţi familiarizaţi cu Sfînta Scriptură v-ați dat seama fără prea mare efort că Hristos ne este cel mai aproape cînd, de fapt, noi, oamenii, îl tratăm ca fiind „departele“ nostru. Iar și mai interesant este că Hristos însuși nu doar că interacţionează cu cei care sînt de un alt neam, de o altă etnie, de o altă configuraţie culturală și religioasă, dar pare chiar să-i privilegieze pe cei care sînt „altfel“. Şi m-am gîndit: oare noi, cei pentru care Scriptura nu este doar o simplă carte, conştientizăm că Hristos este cel mai aproape de noi exact atunci cînd îl considerăm ca fiind departele nostru? Cu aceste gînduri pornesc expunerea mea de astăzi.
Încă de la început aș vrea să vă propun două texte care-mi vor fie proptele pentru ceea ce voi spune. În Biserică, întotdeauna ne sprijinim pe textele celor care au avut experiența plenară a lui Dumnezeu şi o facem nu doar ca un simplu gest de smerenie, ci din nevoia de a avea un reper, de a recunoaște o autoritate. Asta nu înseamnă că nu ne punem întrebări sau că nu avem dreptul să avem o viziune critică și chiar să ne distanţăm de unii dintre ei. Pentru mine, pe lîngă Scriptură și unii oameni ai Bisericii, este importantă și autoritatea unor oameni de cultură care au reuşit să exprime conţinutul relației lor cu Dumnezeu într-o manieră atît de convingătoare încît mi-o pot asuma și eu – citesc și spun: „Asta e chestia la care m-am gîndit şi eu!“.
Așadar, primul text la care mă voi referi aparține Părintelui Sofronie (1896-1993). A fost călugăr, emigrant rus, a trăit multă vreme la Paris şi după aceea în Marea Britanie, la Essex, într-una din mănăstirile foarte cunoscute în rîndul ortodocşilor din Occident. „Eu de mult m-am încredinţat că Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete, caută pe fiecare dintre noi, că Îi este dor de noi, că, în a Sa dragoste către noi, El nu Se schimbă, oricît ne-am schimba noi faţă de El, că El pururea năzuieşte să ne covîrşească cu bunătăţi.“
Cel de-al doilea este dintr-un autor care mie-mi place foarte mult, care vă este sigur cunoscut și nu e cazul să-l prezint, Simone Weil. „Nu-l poţi deci iubi pe Dumnezeu decît privind crucea. Iar în ce-l priveşte pe apropele, Hristos a spus cine este aproapele faţă de care este poruncită iubirea. E acel trup gol, însîngerat, fără suflare pe care îl zăreşti la marginea drumului. Ni se porunceşte să iubim în primul rînd nenorocirea, nenorocirea omului, nenorocirea lui Dumnezeu.“
Şi acum încerc să-mi construiesc gîndurile în jurul celor două pasaje. (...)
Pentru mine, personal, este complet absurd să spui că-ţi iubeşti aproapele doar pentru că acest fapt îţi procură mîntuirea. La fel de inadecvat şi superficial este să justifici iubirea aproapelui ca pe o datorie, că aşa ţi-a poruncit Hristos, să-ţi iubeşti aproapele. În momentul în care avem o asemenea viziune, eu cred că sîntem egoiști și mercantili. Eu nu iubesc pe cineva pentru că obţin ceva. Nu ţin cont de poruncile lui Hristos pentru că El mi-a spus lucrurile acestea. Ar fi o viziune prea săracă şi prea tristă asupra vieţii spirituale. De aceea, repet: nu iubesc pe cineva pentru a obţine ceva, chiar şi mîntuirea, care e ţelul oricărui creştin, şi nici pentru ca să-mi liniştesc conştiinţa în faţa unei divinităţi pretenţioase care îmi impune şi-mi cere cu mare stricteţe să-i respect comandamentele. De aceea eu cred că Dumnezeu n-are nevoie – cum spunea cineva foarte plastic – de altruişti-egoişti sau de egoişti-altruişti. Lui Dumnezeu îi trebuie sau „îi este dor“, cum frumos spunea Părintele Sofronie, să ne vadă plini de iubirea Sa nefluctuantă şi necircumstanţială. Modelul iubirii fiecărui creştin este Hristos. Şi unde şi cînd îl descoperim pe Hristos ca fiind cel care ne-a iubit cel mai autentic, cel mai covîrşitor şi cel mai deplin? Pe cruce. Nu în altă parte. Evanghelia ne spune clar că, în peregrinările Lui prin Țara Sfîntă, Hristos a făcut minuni și a uimit oamenii vorbindu-le, căci nu auziseră pe nimeni niciodată vorbind așa ca El, dar nu înțelegem din aceste informații că Hristos ne iubește deplin. Abia văzîndu-L pe cruce ne dăm seama. Cînd ne-a iubit cel mai mult Hristos? Cînd ne-a iertat de toată ingratitudinea noastră? Cînd ne-a asumat, la modul deplin, şi a trăit totala suferinţă a despărţirii omului de Dumnezeu? Atunci cînd noi i-am dăruit nimicul urii, pe cruce; cînd noi ne-am propus, în nebunia noastră, să-L ucidem, crezînd că Îl putem omorî pe Dumnezeu. Cînd ne-a iubit? Cînd noi i-am întors spatele şi ne-am revoltat împotriva Lui. Atunci cînd noi îl tratam ca fiind departele nostru, Hristos s-a dovedit a fi aproapele nostru. (...)
Aici aş face o paranteză. Noi – şi vorbesc ca un om al Bisericii – sîntem obișnuiți să spunem şi să credem că credinţa are nevoie de miracole, de minuni. Eu zic, dimpotrivă, că nu are nevoie de nici un miracol. O credinţă care are nevoie de miracole mi se pare o credinţă anemică, iar cei care condiţionează credinţa de miracole încearcă să transforme credinţa într-un spectacol. (...) Or, credinţa nu are nevoie de miracole, are nevoie doar de adevăr şi de iubire.
Credinţa trebuie înţeleasă ca o întîlnire cu mine şi cu Dumnezeu, ca o relaţie personală. (...) Sigur că unii vor să-L scoată pe Hristos ca pe un mare filantrop, alţii vor să-L scoată un mare psiholog, care rezolvă toate convulsiile, frămîntările, depresiile, însingurările. Mie mi se pare că e total greşit să-L parcelezi, să-L transformi într-un mare specialist. Hristos a venit în lume să ne transmită un mod de viaţă, nu o filozofie, nu o teorie, nu o ideologie, iar acest mod de viaţă rămîne la latitudinea mea, la libertatea mea să-l împărtăşesc, să-l aprofundez, să-l transmit mai departe.
Există acum o presiune din partea societăţii civile ca Biserica să fie extrem de preocupată de activităţi caritabile, cu caracter filantropic, pentru că doar în felul acesta îşi poate legitima și valida prezenţa ei publică. Mie mi se pare că este o direcție falsă şi de data aceasta n-am să citez un ortodox, că în general noi, ortodocşii, sîntem acuzați – şi n-o fac pe victima, sper că vă închipuiţi lucrul acesta – de o anumită inerţie, sîntem vrăjiţi de contemplaţie. Sîntem acuzați că ne place mai mult rugăciunea, savoarea lecturii în chilie, întîlnirea personală cu cineva decît o prezenţă în spaţiul public, implicarea în acţiuni cu caracter civic. Păi, vă citez din Papa Francisc. La începuturile pontificatului, spunea cardinalilor: „Atenţie sporită să nu transformăm Biserica într-un ONG!“. Asta este expresia lui: „să nu transformăm Biserica într-un ONG!“. O vom transforma într-un ONG în momentul în care ne vom concentra toată slujirea noastră pe filantropie, pe ajutorarea aproapelui. Faptul că a spus-o Papa Francisc pentru mine este incredibil, căci în general există această idee că cei de confesiune romano-catolică sînt mai implicaţi în partea aceasta filantropică. De aceea, faptul că a spus-o el mi s-a părut remaracabil. De fapt, menirea credinţei nu este să rezolve probleme sociale sau să stîrnească revoluţii culturale. Credința înseamnă că cineva își asumă modul de viaţă al lui Hristos, pe care îl găsim în Evanghelie. Mă aștept ca unii să nu fie de acord cu această perspectivă.
Revenim la tema noastră. Cum se face că Hristos devine aproapele nostru cînd el este departele nostru? Acelaşi autor pe care l-am invocat la începutul intervenţiei mele, Simone Weil, spunea că „iubirea este orientare, nu stare; păcatul nu este o distanţă, ci este o proastă orientare a privirii“. Grozav spus! Adică contează foarte mult perspectiva pe care o ai asupra a tot ceea ce te înconjoară, a tot ceea ce este în jurul tău. Sigur că asta poate părea o banalitate, dar nu este deloc o banalitate. Este esenţial să avem o perspectivă, o orientare clară prin tot ceea ce ne înconjoară, printre diferenţele culturale, etnice, sociale şi aşa mai departe. Şi toată această perspectivă e esențial să fie umplută de iubire. Astfel, orientarea este corectă, deşi nu cred că e termenul cel mai potrivit.
(...)
Pe cruce, Hristos a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“. Unii au interpretat acest strigăt ca fiind o străfulgerare de ateism – iată un Dumnezeu care se simte părăsit de Dumnezeu! În tradiţia ortodoxă şi a textelor Părinţilor Bisericii, acest strigăt al lui Hristos este strigătul celui care nu crede în Dumnezeu. Nu este expresia unei distanţări a lui Iisus de pe cruce de Dumnezeu pentru că cel puţin noi nu putem concepe lucrul acesta: este un nonsens ca Dumnezeu să se înstrăineze de Dumnezeu. Dar vedeţi cîtă delicateţe are Dumnezeu chiar şi faţă de aceşti atei pe care noi îi blamăm și le punem etichete cu nemiluita? Eu cred că Hristos, prin acel strigăt pe cruce, a venit aproape și de aceşti atei sau de cei care contrastează, care au altă părere, care nu rezonează cu experienţa Bisericii și cu modul de viaţă pe care noi îl împărtăşim.
Știm cu toţii pilda samarineanului milostiv şi nu ştiu dacă este cazul să mai repet că, pentru evreul biblic, orice samarinean semnifica o entitate demnă de dispreţ, de evitat. Pentru un evreu, samarineanul era un om spurcat, un fel de „celălalt“ perceput ca o entitate incapabilă să facă binele, un personaj nefrecventabil. Contrar acestui gen de mentalitate care – repet şi-mi este foarte drag să spun lucrul acesta – este ruptă de valoarea şi demnitatea persoanei umane și devine ideologie ucigătoare, Hristos samarineanul milostiv este atent la nenorocirea celui căzut între tîlhari şi devastat de suferinţă. Este o atenţie similară cu asumarea suferinţei, a rănilor lui. Este iubirea pentru rănile celui abandonat, ale celui complet diferit faţă de tine. (...)
Hristos s-a identificat cu acel om căzut, fiind Samarineanul milostiv, cel care-şi face vreme; ceilalţi doi, preotul, levitul, foarte grăbiţi, n-au avut vreme. Samarineanul milostiv, adică Hristos, atunci cînd îl vede pe cel care era pe buza prăpastiei vieţii lui, nu manifestă nici o curiozitate privind identitatea etnică, convingerile religioase sau apartenenţa familială a acestuia. (...) Samarineanul milostiv, care este Hristos, pur şi simplu îl asumă fără să evalueze starea lui morală sau pregătirea lui intelectuală. Această dragoste este concentrată pe rănile şi pe nenorocirea lui.
Poate că unii se gîndesc la ceea ce astăzi este la modă, căci eşti în rînd cu lumea să vorbeşti toată ziua despre toleranţă. Şi Hristos poate fi oricînd revendicat ca tolerantul prin excelenţă. Eu aş avea o altă abordare asupra acestui aspect. Eu cred că Hristos nu este tolerant cu nimic şi cu nimeni, în sensul înţelegerii diluate şi ideologizate a acestui concept în zilele noastre. De ce? Pentru că toleranţa, cel puţin aşa o înţeleg eu, o manifeşti faţă de o ideologie. Iubirea, adică ceea ce ne dă Hristos, se îndreaptă către persoane. Ideologiile toate ucid, şi ştim unde au dus totalitarismele secolului trecut, toate născute din ideologii. Sigur că acum și eu pot să fiu acuzat de ideologizare de către un celălalt, adversarul meu, pentru că în felul acesta se pune un căluş în gura celui care contrastează cu anumite idei larg împărtășite. Dar spun că pentru mine, şi pentru experienţa Bisericii, Hristos nu poate fi înrolat în rîndul toleranţilor. Nu a fost tolerant cu absolut nimeni şi cu nimic, pentru că pe Hristos nu-l interesau ideologiile în nici un fel. Nu mai spun că modul în care se spune azi „să fii tolerant“ induce ideea că binele trebuie să tolereze răul sau că sănătatea trebuie să tolereze boala. Nu cred așa ceva. Am făcut acest mic comentariu pentru că ar fi putut apărea această cheie de înțelegere a lui Hristos care nu te întreabă nimic, nici cine ești, nici ce crezi, nici de unde vii, ci pur şi simplu te iubeşte în suferinţa ta, în bucuriile tale, în dragostea ta şi în tot ceea ce face parte din complexitatea firii tale omenești. (...)
Și a vrea să închei cu un gînd foarte important pentru omul secolului XXI, venit de la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, trăitor în secolul al VII-lea: „Folosirea greşită a ideilor este urmată de reaua întrebuinţare a lucrurilor“.
Preasfințitul Ignatie este Episcop al Hușilor, membru al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.
Foto: Ciprian Hord