How do you do?
Existența, în limba engleză contemporană, a unei singure forme de pronume personal, you, atît pentru singular, cît și pentru plural, îi face pe vorbitorii de limbi cu forme distincte de număr să creadă că, în țările anglofone, toate lumea își spune cu tu. Românii intră în această categorie. Nu o dată am auzit, ceremonios expusă, prejudecata conform căreia democrația reală din aceste țări se vede (și) din faptul că egalitatea e clar exprimată lingvistic prin pronumele you. Nimic mai fals. Dacă ne uităm la istoria limbii, vedem că, dimpotrivă, toată lumea își spune cu dumneavoastră.
Engleza veche (450-1150) dispunea mai multe pronume personale, dintre care le voi enumera doar pe cele care ne interesează și doar în nominativ: singularul Þu (tu), dualul git (voi doi) și pluralul ge (voi toți). Ulterior, în engleza medievală (1150-1500), singularul devine thu/thou, forma de dual dispare, iar pluralul este ʒe/ye (ʒou/you fiind forma de acuzativ). Engleza modernă (1500 pînă în prezent) cunoaște forma unică you.
Explicația acestei evoluții trebuie căutată într-un eveniment care a schimbat viața, limba și cultura anglo-saxonilor în cele mai profunde moduri cu putință: Cucerirea Normandă din 1066. Sub influența limbii franceze, devenită limbă oficială, în care pronumele vous se extinde către singular, thou începe să piardă teren în favoarea lui ye, inițial ca semn de respect față de superiori. Ulterior, uzul se extinde în adresarea către cei egali sau străini, pentru ca, spre sfîrșitul secolului al XVI-lea, pluralul să devină forma generală, în care nominativul ye și acuzativul you se contopesc.
Totuși, un timp, cele două forme coexistă și alternează în opoziții binare. În societatea engleză mai veche, foarte sensibilă la apartenența de clasă, thou era folosit cînd te adresai unui inferior social. Recurgeai însă la you cînd aveai de-a face cu un interlocutor dintr-o clasă superioară; thou arată familiaritate, you arată distanță; thou e semn de dispreț, you e semn de admirație; cei din clasa de jos își spun între ei thou, cei din pătura superioară – you. Thou spune părintele copilului, soțul soției, profesorul elevului, iar conjunctura inversă presupune folosirea lui you – cel puțin în public, pentru că, în privat, soția i se poate adresa soțului cu thou. În Hamlet găsim un dialog relevant între două santinele de la castel: gata să preia garda de la miezul nopții, Bernardo îi spune camaraderește lui Francisco – „Du-te la culcare”. Imediat însă îi pune și o întrebare profesional-oficială: „Ați avut o tură liniștită?”. Diferența de registru este evidentă. În engleza modernă, you se va generaliza. Thou va rămîne limitat la registrele poetice și biblice, prin definiție arhaice.
Adresarea este uniformă în cărțile de gramatică și nuanțată în limba vorbită. Unele dialecte englezești încă rețin o distincție de număr între o formă de singular tha și una de plural ye/you. În Statele Unite, nevoia de distincție gramaticală a dus, în nord, la crearea unei forme dialectale yous(e), unde -s e obișnuita marcă de plural a substantivelor; în sud a apărut y’all (you all), iar în vestul Pennsylvaniei și Munții Apalași avem you-uns. O formațiune relativ nouă, primită favorabil de vorbitorii de pretutindeni, este you guys.
Mai există un aspect interesant, demn de semnalat. Am văzut că, în engleză, pluralul a început să fie folosit în locul singularului în diverse contexte, sub influența limbii franceze. Mergînd cu investigația mai departe, ne putem întreba de ce au recurs francezii la așa o substituție. Lingviștii secolelor trecute semnalează un fenomen de analogie cu un vechi obicei de pe vremea romanilor, acela de a folosi pronumele de plural nos (noi) în loc de singular ego (eu). Substituția nu s-a petrecut numai în franceză, ci în toate limbile romanice din Apus (limba română, deși romanică, face excepție: noi am compus forme speciale – dumneata, dumneavoastră etc.).
Impunerea formelor de politețe a început peste tot de sus în jos, de la clasele superioare, educate, pînă la oamenii din păturile inferioare. Viteza de răspîndire și adoptare a noului mod de adresare a depins de cît de dese au fost relațiile interumane. Aceia care tutuiau pe toată lumea erau disprețuiți. Să mai observăm că, în aceste limbi, distincția formală se menține și azi în funcție de registru. În schimb, în engleză (cel puțin în cea literară), forma de singular a dispărut.
Adresarea respectuoasă nu poate fi redusă la simplul pronume personal, ci presupune (mai ales în societatea britanică) un întreg sistem, foarte complex, de reguli de politețe, în care sînt incluse saluturi, mulțumiri, rugăminți, urări, invitații, scuze, complimente. Toate aceste formule trebuie neapărat înțelese în context cultural, altfel riscăm să fim inadecvați. Să răspundem, de pildă, complet defazat, Fine, thank you! la formula How do you do? Sau să fluierăm a pagubă, asemenea lui George Costanza în Seinfeld, atunci cînd îi răspunde femeii care îl invită la a cup of coffee că e prea tîrzie ora. Aceasta este însă o cu totul altă poveste.
Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.