Hoţia la români înainte şi după 23 August

Pe aici, pe la noi, se fură de cînd lumea. Aici şi peste tot. Dacă Prometeu nu fura focul, omenirea mînca şi azi hrană rece. De altfel, sînt numeroşi zeii care s-au remarcat prin furt şi, dacă zeii fură, cum să nu fure oamenii?! Se zice că performanţe deosebite în această direcţie au popoarele latine. Ştiu eu ce să spun? Să iei lucrul altuia a fost o practică obişnuită şi în Asia şi, cum ei sînt mulţi, or fi furat mult.

Oricum, la români, înainte de a veni comunismul, oamenii furau cît furau, dar faptul în sine era ruşinos. Mai un furt, mai o tragere în ţeapă, mai un furt, mai „o dare în tîrg“ cu lucrul furat atîrnat de gît. Secolele treceau, hoţii furau şi pedepsele curgeau...

Şi iată că soseşte armata sovietică glorioasă, ne eliberează şi scoate din raniţă comunismul nu mai puţin glorios. Pentru hoţie începe o epocă de aur. Dacă nu furi scrie pe tine prost. Măcar puţin. Eu, de pildă, stocam sticluţe de cerneală, adică solicitam cerneală peste necesar. Ce să furi de la Institutul de Folclor?! Plaja de posibilităţi a altora era însă mult mai mare şi oamenii au profitat. Ce înclin să cred că a fost specific pentru această perioadă este însă furtul de stat. 45 de ani Statul a furat la drumul mare: pămînt, ape, păduri, valori de tot felul, vieţi. Domnule, şi le-au furat atît de bine, dar atît de bine, încît nici după unsprezece ani de la căderea comunismului omul nu-şi recapătă lucrul lui. Pentru că, de fapt, în marea jecmăneală, a fost furată şi ruşinea, şi fără ruşine trăim aşa cum vezi.
 
Dilema, nr. 448, septembrie 2001