Horoscopul scuză mijloacele

Acum cîțiva ani, o traducătoare străină de literatură română m‑a abordat cu o îmbîrligată problemă de gramatică: în ce situație, m-a întrebat ea, se folosește în limba română substantivul cu articol hotărît după un adjectiv la superlativul relativ. Nedumerirea îi fusese stîrnită de un panou publicitar din Mogoșoaia, unde erau încartiruiți pe atunci bursierii unui între timp defunct program al ICR. Pe panou scria: „Cea mai puternică vrăjitoarea“.

După ce i-am explicat, cum m-am priceput, „situația“ (în termeni mai mult socio-lingvistici decît gramaticali), m-am dus să văd cu ochii mei panoul. Am constatat nu numai că textul fusese reprodus întocmai, dar și că panoul cu pricina nu era singular în localitatea. Își mai făcea, de pildă, reclamă și „Mihaela cu fusul fermecat“ (care, anunța panoul, își mutase recent „cabinetul“ la București).

Cu această ocazie am aflat că vrăjitoria de consum se practica pe scară largă la Mogoșoaia, iar „Kitschitoarele“, cum le numește Cristian Nemescu în filmul său din anul 2000, erau frecventate asiduu de către politicieni – motiv de mare mîndrie pentru populația locală, dar și de mare îngrijorare pentru restul populației, bănuiesc. IQ-ul celor care apelează la astfel de servicii este necruțător evaluat de Cristian Nemescu în finalul filmului său.

Însă oricît de săraci cu IQ-ul ar fi cei ce se ghidează după preziceri din gama celor de mai sus, ei se află, indiscutabil, într-o companie ilustră, cel puțin de cînd Macbeth a recurs la serviciile celor trei vrăjitoare pentru a-și jalona parcursul politic. Fără întîlnirea cu vrăjitoarele, Macbeth nu ar mai fi avut acces la istorie (sau poate istoria nu ar mai fi avut acces la el) și nici Shakespeare n-ar mai fi avut un subiect pentru piesa omonimă.

Dacă observăm evoluția lui Macbeth, vom vedea că profețiile celor trei vrăjitoare îl mobilizează să întreprindă o serie de acțiuni, care altminteri poate că nici nu i-ar fi trecut prin cap. Pentru că, așa cum notează George Bernard Shaw în prefața volumului Trei piese pentru puritani, pe scenă oamenii par să acționeze pentru anumite motive, pe cînd în afara scenei, nu („On the stage, it appears peo­ple do things for reasons. Off the stage they don’t“).

De bine, de rău, motivele acțiunilor lui Macbeth sînt vizibile, chiar dacă nu și întemeiate. Profețiile celor trei vrăjitoare îl înzestrează cu „tupeu“ de uzurpator și, anihilîndu-i simțul moral, îi justifică crimă după crimă din perspectiva etică a unui destin superior. Mai mult, îl asigură de o imunitate-beton: nici un om născut din femeie nu-i va veni de hac și va fi neînfrînt pînă cînd seculara pădure Birnam nu va mărșălui asupra castelului său. Păi, cu asemenea imunitate în buzunar, cum să nu-ți faci de cap? În consecință, Macbeth își face de cap, pentru că destinul i-o cere. Și pentru că nu s‑a ostenit să citească ce era scris cu litere mărunte pe contractul cu vrăjitoarele.

Ceea ce ni-i putem imagina făcînd și pe politicienii care sponsorizează vrăjitoarele de la Mogoșoaia, sau altele asemenea lor. Iar dacă politicile pe care le practică par lipsite de motive (vezi G.B. Shaw), poate că aceste motive se află în prezicerile „kitschitoarelor“. E ușor să ne închipuim un politician căruia fusul fermecat sau alt device la fel de performant îi dezvăluie că-i va crește salariul de enșpe ori și pensia pe măsură. El se va strădui să înfăptuiască destinul cu mijloacele ca­re‑i stau lui la îndemînă (și-i cam stau), iar colegii săi, care se vor simți, inevitabil, vizați de același destin, se vor buluci să‑i dea tot concursul. Căci de profeții e bine să ții seama. Să ne gîndim numai ce a pățit un alt ilustru politician, Iulius Cezar, pentru că a ignorat profeția cu Idele lui Marte. Așa că orice mijloace sînt justificate atunci cînd este vorba de îndeplinirea unui destin prezis în mod profesionist și ar trebui să avem mai multă înțelegere față de politicienii noștri, care vor fi avînd și alte profeții de implementat, în afară de cele legate de salariu. Bunăoară vreo pădure seculară care tre’ s-o ia din loc, că cu destinu’ nu te pui…

Ficțiunea înregistrează și alte cazuri de guvernare pe bază de divinație. Joseph Douglas, secretarul general al guvernului mondial din romanul lui Robert A. Heinlein Stranger in a Strange Land, nu ia nici o decizie politică fără ca soția lui să o consulte pe Madame Vesant, astrolog și investitor. Nu mai puțin celebră este Madame Sosostris (famous clairvoyant!), împrumutată de T.S. Eliot în Waste Land din romanul lui Aldous Huxley Crome Yellow. Deși răcită cobză, aceasta se bucură de faima de a fi cea mai înțeleaptă femeia din Europa.

Ca și armata, sibilele au fost cu noi din antichitate și nu mă îndoiesc că vor fi existat, într-o formă sau alta, chiar și în preistorie. Ceea ce dovedește că îndeplinesc un rol necesar în societate. Personal, deși „nu credeam io în prostii dintr-astea“, multă vreme nu m-am putut abține să remarc că horoscopul zodiei mele îmi venea mănușă, indiferent de sursă. Pînă cînd, în urma unei experiențe pe care, păstrînd proporțiile, aș compara-o cu cea a lui Pavel în drum spre Damasc, am constatat – și eu, și cei din jur – o stranie abatere de la caracteristicile zodiei. Și de-atunci, horoscopul nu mi se mai potrivește neam. Ceea ce, probabil, exclude o carieră politică.

Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă traducere: Acolo unde nu mai e trotuar de Shel Silverstein, Editura Arthur, 2015.