Hormonii: „dirijorii” lichizi care ne schimbă corpul fizic și istoria
„A fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată. / Din rude mari împărătești, o prea frumoasă fată.“ Pînă aici totul e bine și frumos. Numai că lucrurile se cam complică un pic. Chiar un pic mai mult! Da, e de viță împărătească și e frumoasă foc, dar e… băiat! Dar cum să fie băiat dacă e fată toată ziua… O fi băiat, dar e totuși… fată. Păi, tocmai asta e problema, că e totuși… băiat. Ei bine nu! E fată, pentru că așa o percepe toată lumea, pe deasupra mai e și frumoasă foc și așa se simte și… el. Se zice că frumusețea este în ochii privitorului. Oare? Numai că poate fi și tocmai invers: înainte de toate, frumusețea aparține celui privit.
Un pic de lămurire istorică: departe de a fi un caz singular, aici ne-am permis să vorbim despre nimeni altul decît fratele Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, Ducele Philippe I d’Orléans: Filip al Franței. „Le Petit Monsieur“, cum era numit, era însă răsfățat de mama sa Ana de Austria (Regina consoartă a Franței și soția lui Ludovic al XIII-lea) cu apelativul „mica mea fetiță“ și lăsat și încurajat de mic copil să poarte vestimentație feminină. Problema sexualității lui Filip a erupt în 1658, cînd zvonurile de la Curte difuzau știrea cum că nepotul lui Mazarin, Philippe Jules Mancini, ducele de Nevers, ar fi fost „primul care l-a corupt“ pe Filip în ceea ce s-a numit „viciul italian“ – jargonul contemporan pentru homosexualitate. Numai că transsexualitatea sa a funcționat între splendoarea și rafinamentul curții baroce de la Versailles a fratelui său mai mare, Regele, și inevitabilele îndatoriri matrimoniale de... făcător de regi. Mai mult sau mai puțin... Prima soție a lui Filip, Anne Henrietta a Angliei, fata lui Carol I, cel decapitat în 1649, a trebuit să accepte o viață complicată cu amanți ai lui Filip, dar au avut și copii! Cu tragedii însă, doi copii decedați după naștere, Henrietta murind la numai 26 de ani, dar și două fete, Marie Louise de Habsburg, devenită Regina Spaniei prin căsătoria cu Carol al II-lea de Habsburg, și Ana Maria de Savoia care a ajuns Regina Sardinei, prin căsătoria cu Victor Amadeus al II-lea. A doua soție a lui Filip a fost „copia“ inversată a acestuia, ca într-un fel atracție a contrariilor. De viță germană, Elisabeta Charlotte de Palatinat Wittelsbach, numită „Bunica Europei“ înaintea Reginei Victoria a Marii Britanii, era fălcoasă și solidă, cu propensiune spre obezitate și cu trăsături masculine pronunțate. Filip de Orléans adora paradoxurile flamboaiante, demne de un trompe-l’œil: la dineurile de gală ale Regelui Soare, cuplul Filip-Charlotte îl umbrea (și enerva îngrozitor) pe Rege: el îmbrăcat ca o divă răvășitoare, iradiind strălucire și culoare, ea costumată caricatural bărbătește, în mod milităros, auster și cenușiu. Iar insolitul cuplu nu a fost steril, ci dimpotrivă, băiatul lor a fost nimeni altul decît rafinatul și abilul Filip al II-lea de Orléans, cel care a condus de facto Franța, ca regent, de la moartea lui Ludovic al XIV-lea în 1715 și pînă la maturitatea lui Ludovic al XV-lea, în 1723. Iată cum un om hors norme, Filip I de Orléans, a fost un adevărat făcător de regi și de regine, semn că, pe căi nevăzute, comportamente, norme, dar și substanțele speciale care circulă în corpul nostru schimbă destine individuale și istorice, transformă identitatea de gen și nuanțează profund ideea bipolarității umane.
Mărturie prin timp este „cazuistica endocrină“ a artelor plastice din diferite epoci rămase ca o oglindire particulară a lumii de-atunci, cu personaje accentuate la curțile regale, cu comportamente specifice, dar și cu continua străduință a înțelegerii naturii umane. Iar trăsăturile morfologice ale personajelor respective sînt cele care, evident, frapează. Astfel, portretul lui Filip al IV-lea al Spaniei, pictat de Velázquez, prezintă caracteristici ale constituției hiperhipofizare, cu accentuate trăsături acromegalo-gigantoide, cu o mandibulă foarte proeminentă, un caracter ereditar inestetic, care s-a transmis lui Carol al II-lea, soțul fetei lui Filip de Orléans. Hans Holbein ne-a redat, prin portretul lui Henric al VIII-lea, imaginea unei constituții obeze, în care hiperfuncția corticosuprarenală (și aproape sigur și prezența unui diabet sever) se pare că s-a manifestat ca un element definitoriu. Comportamentul său eratic, cruzimea sa subită amestecată cu o devoțiune religioasă furibundă, destinul tragic al celor șase soții ale sale pot atesta o disfuncție endocrină cu tulburări de natură psihică, și anume boala Cushing: un cumul de semne și simptome pentru care se face responsabil cortizolul secretat de glandele suprarenale. Iar atunci cînd organismul este supus o perioadă îndelungată la secreții mari de cortizol sînt dereglate o serie de reacții metabolice, cu efecte serioase asupra vieții pacientului.
Intersexualitatea a fost reprezentată în arta antică, deseori în mod convențional, prin reunirea mai mult sau mai puțin arbitrară a caracterelor sexuale masculine și feminine: mitul androginului. Un subiect ambiguu, la propriu și la figurat, povestit din negurile vremii de un personaj al lui Platon în Banchetul: la început trăiau pe Pămînt ființe androgine. Arătau ca doi oameni lipiți spate în spate. Separați însă, părțile își pierd vitalitatea și rostul de fi. Astfel că apare Eros, cu scopul de a semăna iubirea prin care oamenii își petreceau acum viața căutîndu-și jumătatea pierdută. Cei norocoși, care se regăseau, se contopeau re-formînd simbolic ființa de odinioară.
Iar în acest sens, mai ales că s-a făcut referire insistentă la Ducele de Orléans, sînt de comentat portretele, foarte fidele realității, ale Reginei Elisabeta I a Angliei. Atitudinea crispată a personajului și trăsăturile feței sugerează, cu suficien-tă pregnanță, chiar și pentru un ochi neavizat, prezența unui amestec de caractere feminine și masculine a cărui natură precisă, deși mult discutată pînă în epoca noastră, nu a fost clarificată. Posibil o funcție menstruală, oprită precoce, dată de o insuficiență ovariană, cu o prevalență mare de hormoni androgeni, care poate schimba fundamental fiziologii, fizionomii și psihologii. O altă ipoteză provocatoare este tocmai pe dos: o disfuncție testiculară feminizantă, așa-numitul pseudo-hermafroditism masculin. Adică să fi fost... băiat, dar totuși femeie... Cert este că relatările insistente despre virginitatea Elisabetei I, refuzul oricărei căsătorii, chiar și formale, măcar de dragul succesiunii la tron, posibila existență a unor malformații congenitale pe care le-a ascuns tot timpul de ochii medicilor vremii sînt tot atîtea posibile explicații biologizante ale unei existențe formidabile care a marcat pentru totdeauna destinul Angliei și al Europei.
Catedralele bizantine, pînă la 1453, dar și sălile de concerte din Italia sau Franța secolului al XVIII-lea au răsunat de „vocile îngerilor“: castrati. Obiceiul de a castra băieții pentru formarea unor coruri bisericești cu voci cît mai „îngerești“ caracterizează atît muzica bizantină, cît și pe cea catolică, gregoriană și apoi barocă. Iar influența canoanelor catolice nu s-a limitat numai asupra muzicii bisericești. Pînă la începutul secolului al XIX-lea, în țările catolice, în special în Italia, apariția femeilor pe scenă era interzisă de formalismul religios al acelor vremuri.
În epoca de formare a operei italiene, rolurile feminine erau interpretate de bărbați castrați, deveniți astfel eunuci. Copii de sex masculin, care erau sortiți acestei cariere artistice, erau castrați la vîrste fragede și apoi instruiți în școlile de muzică, la conservator. Ei deveneau astfel sopranisti sau musici, cum li se spunea în Italia. Voga lor devine maximă în secolul al XVIII-lea. Capricioși, irascibili, bizari și decadenți, deseori prezen-tînd tulburările isteroide asociate eunuchismului, ei se transformă în mici dictatori afectivi ai teatrelor muzicale. Istoria muzicii înregistrează numeroase narațiuni care oglindesc modul în care acești „monștrișori încîntători“ au impus adesea o atmosferă de dezordine și contestare a canoanelor muzicii de operă în activitatea trupelor muzicale. Nume de alint, precum Senesino, Farfallino, Cusanino, Caffarelli, Pacchierotti, Crescentini, dar mai ales Farinelli (Carlo Broschi – un personaj devenit subiectul unui film, regizat de Gérard Corbiau, similar lui Amadeus de Milos Forman) au creat pe scenele operelor imaginea unor „îngeri“ anarhici cu un auditoriu fascinat și intrigat atît de artă și mistică, dar și de homofilie și curiozitate morbidă. Să mai spunem că așa-zișii castrați „naturali“ sau endocrini se nasc cu disfuncții hormonale, precum sindromul Klinefelter sau sindromul Kallmann, sau au suferit evenimente fizice sau medicale pînă la pubertate, ei reproducînd efectele vocale ale castrării, însă fără a fi castrați. Cu timpul, castrati au dispărut de pe scenele teatrelor muzicale, mai ales sub influența transformărilor sociale și moral progresiste generate de Revoluția Franceză. Dar ecourile vocilor lor rămîn și astăzi fascinante în imageria muzicală cultă. Putem asculta, spre exemplu, „Navigante che non spera“ („Marinarul fără speranță“) din opera Il Medo a lui Leonardo Vinci, compusă special pentru Farinelli. Atenție, nu Leonardo da Vinci, ci compozitorul napoletan cu nume similar din secolul al XVIII-lea.
Şi puțină istorie biochimică la final. Hormon vine de la grecescul hormáo – a pune în mișcare, a activa, a fi un mesager. Britanicul Ernest Starling, cel care a inventat termenul, vorbea în 1905 despre existența unor secreții interne și despre procesele complexe de reglare din interiorul corpului: „Acești mesageri chimici sau hormoni (de la elinul órmáo, excit sau trezesc), așa cum i-am putea numi, trebuie să fie transportați de la organul în care sînt produși la organul pe care îl afectează prin intermediul fluxului sanguin, și aceasta în mod continuu. Nevoile fiziologice recurente ale organismului trebuie să determine producția și circulația repetată a acestora în tot organismul“.
Mai pe scurt, hormonii sînt șefii biochimici ai corpului nostru. Pînă și creierul se supune docil comenzilor lor. Restul este istorie.
Octavian Buda, medic primar psihiatru și istoric al medicinei, este titularul Catedrei de Istoria Medicinei din cadrul UMF „Carol Davila“ și președinte (2015-2017) al Asociației Europene de Istoria Medicinei și Sănătății. Cea mai recentă carte publicată: Giudețul nebuniei. Expertize psihiatrice în trecutul românesc: 1646-1940 (Editura Academiei Române, București, 2021).