Horia Bernea și „obiectul total”
Într-un dialog cu Anca Manolescu publicat în revista Martor (4/1999), Horia Bernea definește la un moment dat biserica de lemn ca fiind un „obiect total”: „E un obiect care, în esenţă, înglobează toate categoriile vieţii tradiţionale. E sacrul întrupat graţie arhitecturii, sculpturii, şi chiar graţie colaborării cu un genius loci, prin decorul în care este amplasată, adesea uimitor” (trad. mea). Cu alte cuvinte, această construcție tradițională reprezintă, în același timp, o modalitate deplină a sacrului și o materialitate care spune, în integralitatea ei, povestea unei lumi. Ea deschide concomitent cerurile și pămîntul, arătînd, în soluția spațială pe care o oferă, în fragilitatea lemnului și în amplasarea ei aparent întîmplătoare, întîlnirea organică a celor două registre ontologice.
Dar nu numai biserica de lemn are acest statut. Dintre minunățiile adunate în Muzeul Țăranului Român, toate par a fi astfel de „obiecte totale”: scaunele, ferestrele, pristolnicele, scoarțele sînt, indiscernabil, umile obiecte cotidiene și, totodată, întruchipări ale statorniciei și ale rosturilor inefabile care întemeiază lumea. Peste toate, crucea veghează ca obiectul total prin excelență, frumos în sine, ca formă, după cum o considera Bernea, adunînd în sine întreaga sacralitate a Cerului și, în același timp, coborînd în mod înfricoșător în mijlocul unei lumi alcătuite din miros de fîn, dimineți și atingeri de pămînt proaspăt. Urcată în pom, ca în Oltenia, păzind răspîntii sau fîntîni, însemnînd oameni și animale, crucea ajunge să fie „conținută, implicată în sensul profund al obiectului”. Crucea-i peste tot este sinteza muzeului, după cum a și spus, la început, Horia Bernea.
Obiectul total nu este, așadar, un obiect unicat, un exemplar excepțional. Nu este sabia lui Ștefan cel Mare, nici bastonul lui Caragiale. Este un obiect discret, anonim, ieșit din textura cotidianului unei lumi care nu mai este. Posibilitatea de a fi o expresie a unui gest familiar întruchipînd, în același moment, un rost esențial, un temei ontologic ține de imanența lui radicală. „Tehnică și magie, muncă și trai, rugăciune” – toate acestea sînt încifrate în materialitatea obiectului total ca mesager și ecou al lumii țărănești. O lume irecuperabilă, dispărută definitiv, care, tocmai din acest motiv, poate lăsa în prezent mesageri cum sînt obiectele adunate cu grijă în muzeu. Lumea de acum, cu valorile și formele ei dominante, cu omul grăbit care o parcurge de la un capăt la altul, este inevitabilă, iar obiectul total nu poate să restaureze integral ritmul organic al trecutului. Poate însă să traseze, ca un moment de liniște în inima zgomotului, o limită: o posibilitate a unei existențe depline, organice, afirmată în chiar locul în care ea pare improbabilă.
Întrebarea care se naște acum este: ce se poate face cu un astfel de obiect total? Ce fel de experiență îl poate îmbrățișa astăzi? Răspunsul lui Bernea, cum îl intuiesc eu, ca îndrăgostit pătimaș de muzeu, este: un obiect total poate fi doar arătat, lăsîndu-l să lumineze prin el însuși spațiul din jur. Colecționarul care adună în umbra cabinetului său lucruri felurite sau „autenticul” care se căznește să mănînce cu lingura de lemn și se încalță cu opinci în zăduful verii ratează sensul „total” al obiectului. Acest sens se arată de la sine, odată ce el este expus într-un fel anume, după principiile unei muzeologii tainice, stăpînită doar de Horia Bernea ca mare alchimist al nostalgiei. Cîteva dintre acestea[*] sînt: o dispunere „ritmată”, care dă seama unei metode perceptive, în sensul unei „mișcări ordonate și grațioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului”; un principiu „apofatic”, prin care obiectul total „să fie lăsat destul de liber, puțin încorporat unui discurs abstract”, unei ideologii sau unei intenții teoretice („obiectul ne spune ce să facem cu el”); o înscriere a obiectelor în gesturi, precum rularea unui ștergar și nu expunerea lui pe un perete; o punere în relație a obiectelor, ca într-o articulare organică, vie; un caracter experimental al expunerii, care să fie izvor de prospețime și creativitate; un principiu poetic al fragmentului, după care rămășițele, osaturile, schițele provoacă o privire interpretativă mai intensă decît obiectul „definitiv”, sobru cuprins în definiția lui.
Muzeografia lui Horia Bernea, sfioasă și incertă în mod asumat, este astfel numele experienței căutate: cea în care obiectul total își poate spune povestea perisabilității sale înrădăcinate într-o statornicie nelumească.
------
[*] Reiau, fragmentar, gînduri ale lui Horia Bernea din interviul menționat la început, precum și din „Cîteva gînduri despre muzeu, cantități, materialitate și încrucișare”, în Viaticum. Un ghid intelectual al Muzeului Țăranului Român (Martor, 2014).
Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.
Foto: Muzeul Țăranului Român (wikimedia commons)