Homosexualii nu-s de pe la noi

9 februarie 2006   Tema săptămînii

Acum aproape cinci ani, în iunie 2001, la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din Bucureşti, la susţinera unei lucrări de licenţă ce aborda subiectul minorităţilor sexuale, unul dintre profesorii din comisie mi-a pus o întrebare ce voia să atingă problema chiar în miezul ei: "Şi i-aţi întîlnit, domnişoară, pe homosexualii ăştia?". Am răspuns simplu că, deşi nu ăsta era obiectivul lucrării mele, am întîlnit homosexuali, da, şi am şi cîţiva prieteni apropiaţi... A continuat prin a-şi exprima uimirea şi a-mi sugera că e o întrebare justificată, spunînd aproximativ următoarele: "Doar nu ne dorim să facem o problemă din nimic, să inventăm probleme care nu există de fapt..." Ceea ce vreau să subliniez cu episodul ăsta nu e lipsa de preocupare a profesorului respectiv pentru realităţile sociale contemporane, nici necunoaşterea lor, ci o altă idee, de altfel des întîlnită şi în alte contexte: homosexualii nu-s de pe la noi. Din 1993 încoace, de cînd s-au deschis dezbaterile pe marginea depenalizării homosexualităţii în România, asocierea dintre homosexual şi străin a devenit un loc comun. Mai multe elemente au contribuit la asocierea cu pricina: pe de o parte, dezbaterile au fost lansate la o iniţiativă a guvernului de a răspunde obligaţiilor asumate prin semnarea tratatelor premergătoare aderării la Consiliul Europei. Obiectivul integrării europene a adus cu sine recomandări explicite privind modificarea legislaţiei discriminatorii pe criteriile orientării sexuale, iar lansarea reformei privitoare la relaţiile homosexuale a fost clar asociată condiţionalităţii externe. Pe de altă parte, o lungă perioadă după căderea regimului, homosexualitatea a continuat să fie un subiect tabu, iar homosexualii înşişi, absenţi din spaţiul public, de unde şi dificultatea de a asocia o semnificaţie indigenă conceptului. Mai mult însă, unul dintre elementele esenţiale, care contribuie la această viziune, este poziţia Bisericii Ortodoxe, care insistă în a pune semnul egalităţii între românism şi ortodoxie. Ortodox de două mii de ani, poporul român ar fi un popor sănătos şi pur, iar homosexualitatea, o patimă păgînă, deci străină românităţii. Aşa se face că disputa privitoare la a depenaliza sau nu homosexualitatea a devenit foarte repede un conflict naţionalism versus europenizare. Prinşi între ciocan şi nicovală, parlamentarii au găsit într-o primă fază o rezolvare desprinsă parcă din Caragiale: să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic! Relaţiile homosexuale sînt depenalizate în privat, dar sînt negate drepturi sociale de bază, ca libertatea de expresie şi de asociere. Soluţia găsită prin reforma din 1996 vorbeşte de la sine: un compromis ce răspunde unui conflict, ale cărui mize nu sînt înţelese dincolo de tensiunea politică. Decizia nu ţine cu nimic cont de persoanele care sînt direct vizate; homosexualii români continuă să fie marii absenţi din această ecuaţie, iar noile reglementări ţinteau tocmai îndepărtarea lor din spaţiul public. Mai mult, compromisul la care se ajunge, încercînd să se răspundă unei tensiuni politice, exprimă cu claritate imposibilitatea de a concepe homosexualitatea în termeni de drepturi şi libertăţi individuale. Argumentul dreptului la viaţă privată, stipulat în Constituţie, nu are nici o rezonanţă în contextul societăţii româneşti. Susţinătorii menţinerii legislaţiei punitive (o mare parte a partidelor politice, Biserica Ortodoxă, dar şi o serie de organizaţii şi fundaţii, dintre care ASCOR, Fundaţia Anastasia sau Noua Dreaptă) mobilizează argumente ce exclud din start considerarea relaţiilor homosexuale drept o chestiune intimă. În viziunea lor, domeniul juridicului nu e circumscris la ceea ce e drept sau nedrept, ci e extins la moral, e presupus a reglementa între bine şi rău, iar homosexualitatea e, prin definiţie, doar o crimă împotriva naţiunii, imorală. De cealaltă parte însă, cei care încearcă abrogarea legislaţiei discriminatorii (într-o primă fază foarte puţini APADOR-CH, SIRDO, mai tîrziu Accept, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Societatea Academică din România, Grupul pentru Dialog Social), chiar dacă susţinători ai unei concepţii despre juridic ce operează cu categoriile drept-nedrept, constată cu uşurinţă inoperativitatea conceptelor... Prin urmare, apelează la autoritatea supranaţională pentru a face înţeles mesajul lor. Trimiterea constantă la valorile democratice cuprinse în recomandările europene, la tratatele internaţionale, semnate şi ratificate, e de natură să le legitimeze demersul. La cinci ani după ce articolul 200 a fost abrogat, subiectul homosexualităţii continuă să fie unul dificil, dacă nu chiar nelegitim în societatea românească. Exemplul autorizării primului marş gay la Bucureşti e grăitor: relaţiile homosexuale, dacă ţin de viaţa privată, atunci să rămînă în intimitate. Rezistenţa la a accepta un stil de viaţă diferit şi expresiile diferenţei rămîne puternică. Pe de altă parte, continuînd invocarea Occidentului ca reper, în universităţile europene, canadiene sau americane există de ani buni departamente dedicate cercetării culturilor gay şi lesbiene, diferitelor aspecte sociale, antropologice, legale sau istorice ale acestor minorităţi. În România, autorităţile universitare consideră că subiectul nu e ştiinţific. Un colocviu pe tema mişcărilor asociative ale persoanelor LGBT a fost totuşi găzduit de Universitatea Bucureşti în septembrie 2005. Justificate în principal de prezenţa asociaţiei Accept printre sponsorii conferinţei, nu puţine au fost temerile şi contestaţiile suscitate de această iniţiativă. Un subiect intens politizat, homosexualitatea rămîne o temă pe marginea căreia va trebui să mai curgă multă cerneală înainte să o putem accepta.

Mai multe