Hipsterism şi hipsteritate

Sînt absolut sigur că dacă eticheta ar fi existat la începutul anilor ’90 în oraşul de provincie în care m-am născut, aş fi fost inclus fără ezitări în infama categorie a hipsterilor, cel puţin de cunoscuţii mei, care ulterior au devenit „hackeri“ şi interlopi. Citeam frenetic fanzinele science fiction şi colecţia „Nautilus“, eram un împătimit al benzilor desenate, descoperirea MTV Chill Out Zone a fost o mică epifanie şi, nici mai mult nici mai puţin, am fost la concertul Prodigy de la Sala Polivalentă din 1995. În plus, aveam şi o oarecare sensibilitate estetică – strîngeam banii de alocaţie ca să merg la Bucureşti să-mi cumpăr jeans Soviet de la „Trei ursuleţi“, iar Leeroy Thornhill era idolul meu de stil. Toate aceste semne identitare m-ar fi calificat, probabil cu coroniţă, la secţiunea hipster electro. Dar ce este hipsterul, de fapt?

Judecînd după numărul de ocurenţe ale familiei de cuvinte hipster în mediul online românesc, aşa cum sînt ele indexate de Google, se pare că fenomenul a atins anul trecut masa critică în imaginarul social urban. Respectînd proporţiile, se poate vorbi despre o explozie de referinţe şi glosări, majoritatea superficiale, pe subiectul hipsterilor în media de la noi. Termenul este folosit în general fără echivoc, tranşant şi sentenţios, avînd o puternică încărcătură negativă sau cel puţin peiorativă. Eticheta stigmatizează practici, atitudini şi comportamente contraculturale (alternative, în sensul de opuse culturii majorităţii), folosind pentru legitimizarea discursivă traduceri şi parafrazări din surse occidentale. În acelaşi timp, valoarea semantică a cuvîntului hipster a suferit o deplasare treptată de la încercarea numirii unei subculturi specifice, foarte limitată ca dimensiuni în România – legată de mediile (scenele) de muzică şi artă alternative, clubbing underground, artă contemporană – la a desemna, oarecum inconştient, o psihopatologie a culturii de tineret contemporane legată de fetişizarea diferenţei, a noului hip-cool şi a obscurităţii superioare cu aere ezoterice. În context local, am putea spune că hipsterul este un fel de avatar lipsit de ambiţii politice al bonjuristului paşoptist. Şi totuşi despre astfel de bonjurişti se vorbeşte în toate culturile occidentale (ocurenţele termenului „hipster” indexate de Google reprezintă aproximativ 10% din cele ale numelui preşedintelui Americii, „obama”, ceea ce mi se pare o performanţă remarcabilă), deci fenomenul este unul mai larg, cu implicaţii social-culturale semnificative, măcăr din perspectiva politicilor numirii. Se impune astfel nevoia unei scurte hi(p)storii a termenului, inevitabil simplificatoare.

Substantivul hipster este derivat din adjectivul hip – „a avea sau a demonstra cunoaştere a sau implicare în cele mai noi curente sau stiluri; foarte la modă”. Lingvistul David Dalby (apud John Leland, 2004) susţine că originile termenului hip  din engleza americană se află în dialectul Wolof vest-african. Sclavii din Senegal şi Gambia ar fi folosit verbe ca hepi („a vedea”) sau hipi („a deschide ochii cuiva”) în legătură cu strategeliile de camuflaj pe care le foloseau faţă de stăpînii lor albi. Această etimologie disputată surprinde perfect nuanţele pe care termenul hipster le-a căpătat în secolul XX – iluminare şi inteligenţă subversivă, o conştiinţă individuală sau înţelegere de sine iluminată ce sînt antitetice cu capacităţile de percepţie precare ale „încuiatului” (the square), depozitarul conformismului social burghez. Termenul modern hipster îşi are originea în subculturile hipster şi beatnik din America anilor ’40 – ’50 ale tinerilor pasionaţi de jazz. Aceştia îmbrăţişau mitologia şi valorile alternative afirmate de be-pop, o nouă formă de jazz în anii ’40 care încerca să se distanţeze de comercialul swing şi să reafirme subversivitatea iniţială a jazzului. Odată cu succesul scriitorilor din Generaţia Înfrîntă (Beat) – Jack Kerouac, Allen Ginsberg, William S. Burroughs – termenul hipster a fost asociat cu ideile şi valorile culturii beat: respingere a societăţii tradiţionale şi a valorilor ei prin refuzul materialismului, consum de stupefiante, forme alternative şi dezinhibate de sexualitate şi interes în religiile orientale. În acest sens, hipsterii americani erau o declinare americană a avangardelor modernităţii estetice, revoltaţi împotriva mentalităţii filistine predominante. În eseul „The White Negro” din 1957, Norman Mailer vedea hipsterul ca fiind produsul unui „menage-à-trois” între cultura negrilor, boema urbană şi mediul infracţional din cartiere ca Greenwich Village din New York, marihuana fiind „inelul de nuntă” al acestei hibridizări culturale, iar hip-ul o formă de limbaj, de cod subteran, de sinteză abstractă în care toate părţile componente se puteau identifica. Au urmat mişcările contraculturale hippie din anii ’60-’70, în cursul cărora s-a produs o „schimbare tectonică în gusturi şi ideologie” şi în care „cultura hip s-a mutat de la periferie în centrul conştiinţei naţionale [americane]” (Phil Ford 2008). Protagoniştii erau moştenitorii direcţi ai hipsterilor beat şi promotorii unui nou stil muzical „eliberator” – rockul. Succesul mişcărilor hippie în a disloca sensibilităţile maselor s-a datorat unei alianţe fără precedent între cultura de tineret (orientată către hip) şi o mulţime de organizaţii activiste al căror sprijin instituţional şi politic a fost Noua Stîngă americană. Sfîrşitul anilor ’70 a adus transformarea foştilor hippie în yuppies, în timp ce estetica asociată rebeliunii fusese deja deturnată, cooptată şi absorbită de noile motoare ale societăţii de consum: publicitatea şi moda (Thomas Frank 1997). Codurile estetice contraculturale au fost apropriate, emasculate şi reambalate pentru a promova prin industria publicitară o imagine de sine a consumatorului ca fiind un rebel ce îşi defineşte stilul de viaţă (şi mai ales practicile de consum) în deplină libertate, conform cu nevoile şi aspiraţiile individuale, detaşat de constrîngerile tradiţionale. În realitate, tradiţia era aici asimilată nu numai unei înţelegeri “tradiţionale” a tradiţiei, ci şi capitalismului fordist muribund (cu valorile lui de coloratură protestantă – economisire, prudenţă, standardizare), ce urma să fie înlocuit cu o nouă formă de capitalism, flexibilă şi globalizată, bazată pe o filozofie consumeristă a efemerităţii şi modei.

Termenul hipster reapare în America anilor '90 pentru a descrie o noua generaţie de tineri proveniţi în special din familii din clasa de mijloc, care erau interesaţi de şi/sau implicaţi în arta şi muzica alternative şi care dezvoltaseră un stil vestimentar aparte. Hipsterul era definit de muzică, film, artă independente şi aderara la un stil de viaţă ce presupunea, printre altele, mersul pe bicicletă - în special aşa numita fixed-gear -, cumpărături în magazine second-hand, consum de bere locală şi mîncare organică. La nivel ideologic, hipsterul anilor ’90 ar fi valorizat un discurs contracultural, creativitatea, politici progresiste şi liberale, gîndirea critică şi independentă şi folosea în mod curent ironia, uneori usturătoare. Respectand logica cooptării şi principiul cool-hunting-ului, publicitatea a deturnat instanţele locale de subcultură hipster din cartierele boeme din New York, San Francisco sau Chicago şi a înglobat estetica hipsterului recent în reclame ce promovează fantezii consumeriste legate de eliberare, rafinament, distincţie şi autenticitate pentru mase. Ca identificatori exteriori ai hipsterilor actuali, pe lîngă stilul vestimentar tipic din care fac parte (nici exclusiv, nici obligatoriu) jeans strîmţi, ochelarii de vedere falşi, accesorii vintage şi keffiyeh, Haddow menţionează asocierea vagă cu ocupaţii în domenii creative, frecventarea galeriilor şi petrecerilor de artă sau a celor nouveau disco, electro sau indie. Alte surse adaugă afişarea cu tente de snobism a celor mai obscure cunoştinţe muzicale, cinematografice şi artistice sau fetişizarea produselor culturale alternative / non-mainstream. Totuşi genul este foarte greu de surprins în definiţii datorită calităţii proteice a hipsterului de a fi mereu în mişcare, la vînătoare de semne culturale pe care să le deturneze şi prin care să pună în scenă o nouă (falsă) rebeliune. Odată cu explozia internetului la nivel mondial, estetica şi etosul hipster au pătruns rapid în cultura de tineret globală, ajungîndu-se la „un creuzet trans-atlantic de stiluri, gusturi şi atitudini” care „definesc ideea greu definibilă de „Hipster”; hipsterii sînt acum conectaţi printr-o „reţea globală de bloguri şi magazine ce promovează o viziune estetică universală bazată pe modă” (Haddow 2008). În acest context parodic în care hipsterul este asociat cu un pozeur plin de afectare, inautenticitate, preţiozitate, superficialitate şi estetism găunos, nu este de mirare că una dintre trăsăturile definitorii ale hipsterului actual este vehemenţa cu care refuză eticheta.

În prezent există o confuzie generală legată de legitimitatea aplicării etichetei hipster unei persoane, unui grup sau operă de (anti)artă. În peisajul media românesc, aprecierile despre fantomaticul hipster variază într-un continuum al cărui pol negativ ar fi o specie urbană de filfizon, definit de aroganţă, superficialitate, clişeu al rebeliunii stilistice şi culturale, un pozeur ce mimează originalitatea. La extrema pozitivă, hipsterul este văzut ca un creator, un experimentalist ce refuză valorile tradiţionale şi care pregăteşte (in)conştient o revoluţie a sinelui în societatea românească. În special zona fashion a media exultă acest tip şi îl prezintă în note apologetic-spectaculare ca fiind noul enfant terrible / agent provocateur / flâneur extraordinaire al sofisticării urbane, un fel de semizeu androgin care cutreieră detaşat domeniile urbane ce i-au fost ursite de muzele graţiei şi ironiei. Într-o perspectivă mai neutră, hipsterul mai este văzut drept un consumator de diferenţă cu un stil vestimentar eclectic, dependent de social media, cu un consum cultural peste medie, adoptînd strategii cosmopolite de distincţie. Foarte apropiată de polul negativ este imaginea hipsterului ca zombi al publicităţii hip, programat să se simtă special prin alegerile de shopping (eventual cultural). În această cheie de citire, o parte din cititorii Dilema veche pot fi acuzaţi de hipsterism. Diferenţele majore de înţelegere a hipsterului sugerează, în termenii lui Pierre Bourdieu, pe de o parte o allodoxia generală faţă de mediul hipster datorată distanţei dintre observator şi specia descrisă, iar pe de alta, într-un sens diferit, o tactică de esenţializare în lupta pe frontul schemelor clasificatorii.

Sigur este faptul că se poate vorbi despre hipsterism ca despre o practică socială strategică prin care se obţine o formă de capital simbolic pe care, parafrazîndu-l pe Marius Babias, o voi numi hipness – acea calitate greu definibilă care conferă aerul hip sau cool, o combinaţie inefabilă de stil, estetism, distincţie, seducţie şi atitudine. Plecînd de la această practică strategică, hipsterul ar fi cel care suferă de lipsa hipness-ului şi în consecinţă este fascinat de el, încearcă să-l obţină şi, pentru că asta presupune talent, efort şi timp, îi e mult mai uşor să mimeze posesia lui. Totuşi mulţi dintre artiştii contemporani sînt etichetaţi ca fiind hipsteri, fie ca o tactică de stigmatizare în diferite războaie culturale, fie pentru a ilustra un tip de sensibilitate în răspăr cu un presupus academism instituţional. Avem de-a face cu o opoziţie binară între două tipologii generale ale hipsterului: hipsterul „angajat”, creatorul, artistul sau inovatorul, cel care dovedeşte un angajament existenţial profund faţă de creativitate şi artă – cel puţin la nivel declarativ, legitimizat fiind de ocupaţia sa ori de „autenticitate existenţială” – şi hipsterul „urmăritor” (wannabe), imitatorul, arivistul, un monden hiper-socializat care consumă forme de expresie gata făcute. Hipsterul creator este cel care refuză cu vehemenţă eticheta şi se disociază dispreţuitor de urmăritori, considerîndu-se avangardist, în timp ce urmăritorul ar suferi de hipsterism. În realitate însă, calitatea de hipster-alfa sau cea de hipster urmăritor este acordată contextual şi este relativă la hipsterul de referinţă, la cîmpul social în care hipsterul evoluează şi faţă de care este evaluat. Pe lîngă hipsterismul văzut pe rînd ca racilă a imposturii pusă în locul subversivităţii, apoi ca practică strategică de obţinere a capitalului simbolic, se poate adăuga perspectiva hipsterismului nu ca lipsă a autenticităţii, ci mai degrabă ca un limbaj comun, un cod ce reglementează interacţiunile dintre micro-grupuri sociale şi care constituie regula jocului după care capitalul simbolic se obţine, se negociază şi se pierde.

Această babilonie hermeneutică hipster conturează ipoteza unui timp al “hipsterităţii”, o etapă istorică în care contradicţiile interne ale modernităţii s-au exacerbat şi au devenit manifeste. Hipsterul este şi ucenicul avangardelor estetice moderniste – dadaism, suprarealism, futurism, situaţionism – prin reveranţa pe care o aduce practicilor estetice subversive, cît şi Oedipul lor prin exorcizarea dimensiunii politice intrinseci acestor mişcări. În hipsteritate formele predilecte de expresie sînt aparenţa, ironia, dramatizarea, asocierile contradictorii, supraafirmarea, imaginea, suprafaţa (în sensul poststructuralist, de suprafaţă care este, de fapt, profunzime). Deturnarea şi domesticirea rebeliunii, după Guy Debord, pontiful situaţionist, este însăşi logica sistemului capitalist, iar cooptarea hip-ului de către industria publicitară a dus la construirea unui habitus în care dispoziţiile încorporate favorizează rebeliunea constantă la nivel stilistic şi construcţii identitare bazate pe consum de semnificanţi flotanţi, fără un semnificat ataşat. Habitusul noilor generaţii urbane este cel al hipsterităţii.  Hipsterismul este în acelaşi timp şi limbajul claselor creative ale lui Richard Florida, al industriilor culturale, al noilor media, este lingua franca a postmodernităţii globale. În cele din urmă, hipsteritatea pare un hibrid complex între estetica efemerului, o formă light de erudiţie, responsabilitate socială compensatorie, logică concurenţială neo-liberală şi filozofie dandy, concepte eclectice ale căror contradicţii pot fi rezolvate doar prin „inelul de nuntă” despre care vorbea Mailer la mijlocul secolului trecut. Hipsterul este bastardul radicalismului artistic domesticit, democratizarea ideii de artă pentru artă, hibridul neaşteptat dintre principiul capitalist şi modernitatea estetică, atunci cînd o privim pe aceasta din urmă, conform lui Matei Călinescu, “ca un concept de criză aflat într-o triplă opoziţie dialectică: faţă de tradiţie, faţă de modernitatea civilizaţiei burgheze (cu idealurile ei de raţionalitate, utilitate, progres) şi, în sfîrşit, faţă de ea însăşi, în măsura în care se percepe pe sine drept o noua tradiţie sau formă de autoritate.”

Ciprian State este licenţiat în economie şi a terminat un master de Antropologie culturală la SNSPA Bucureşti. În prezent cercetează relaţia dintre apariţia a noi forme identitare şi producţia culturală. 

Foto: Andrei Pungovschi