Heterotopia Ne(t)muritori

În 1967, Foucault a scris despre heterotopii, explicîndu-le ca spații disruptive, apărute pentru a produce un impact socio-cultural, reprezentînd ori societatea într-o formă perfecționată, ori tocmai opusul societății. În comparație cu utopiile, care sînt prin definiție imaginare și irealizabile, heterotopiile aparțin societății reale.

Internetul reprezintă o astfel de heterotopie pentru noi, unde identitățile și caracterele noastre sînt reproiectate, într-o cvasi-formă de evoluție a omului prin intermediul tehnologiei. Internetul e heterotopie socialistă cel puțin din punct de vedere artistic, în sensul în care ne dă șansa tuturor celor conectați, șansă ce o aveau pînă acum doar anumiți oameni, să rămînem în posteritate. Internetul, practic, este antimeritocratic în conținutul ce ajunge a fi promovat și accesat, deși nu exclude meritocrația. Adică, pe Internet, certitudinea pe care o au oamenii cînd se exprimă este semn al evoluției bazate pe curajul revendicării dreptului de a mîzgăli rupestru pereții peșterii și a fi admirat pentru minimum de efort, cel mult pentru originalitate. Devine la mintea cocoșului de natural și justificat să faci zgomot, să îți manifești un „drept“ care nu ți-a fost disponibil/accesibil pînă acum și care trebuie revendicat. Lumea e acum a ta, în sfîrșit.

Similar, în această heterotopie, lipsa îndoielii că alții pot greși ori răspîndi greșeli este explicată prin solidaritatea și deschiderea că X, ca și mine, spune… Așa cum eu vreau și pot spune în chip nelimitat orice și oricum, e normal ca și alții să vrea și să se manifeste ca mine. Dacă și eu gîndesc la fel ca X, îl aplaud, dacă nu, îl înjur simplu și nu încerc să exprim logic și coerent altceva. Nu contează dacă X nu le zice cu cap și coadă, contează că el a făcut un zgomot pe care l‑aș face și eu, ceea ce face conținutul zgomotului nu doar plauzibil, ci și real. Nu e loc de îndoială, să mîzgălim deci împreună pereții peșterii, în continuare la fel de frumos și de corect.

Ca formă de evoluție a participanților, nu este vorba aici de o dezumanizare. Ba, din contra, de o superumanizare, parte din care ne afirmăm, bătîndu-ne în piept, nătîngia acum dezvelită pînă la os. Această nătîngie omenească per se, dificil de depășit, care pînă nu demult a fost afișată cît de cît limitat, acum mușcă de peste tot, și mușcă din tot ce prinde, lăsînd urme adînci dincolo de fantastica heterotopie. Mai exact, proști am fost și vom fi tot mai departe, doar că acum fiecăruia i s-a dat un megafon în mînă pe care îl ține mîndru și asumat, căci, nesocratic, el știe că știe. Astfel se înfățișează puritatea ignoranței ce întreține ridicolul evoluției: secvența în care maimuța ce-și cunoaște drepturile, dar mai puțin obligațiile (un minim efort de a citi o carte ori mai multe, un articol științific sau mai multe, înainte de a-și descleșta maxilarul acum necenzurat de nimeni și nimic), își drege vocea, pocnește degetele și tacticos se așază pe tronul virtual, înșfăcîndu-și repezit megafonul ce‑o așteaptă. Iar, în lipsă de valori și repere, fiecare megafon prostește mai departe pe sine și pe cei din raza lui, dar și mai grav, nu numai: www-ul trece naibii peste granițe, și așa alții ajung să ne prostească pe noi mai tare decît noi pe noi (la orice nivel, vă rog, politic, economic, social, psihologic, ce mai vreți), și noi în mai mică măsură pe ei (aparent cel mai vizionat slime video pe YouTube e producție românească).

Această heterotopie ne arată cum sîntem de fapt – ne dă acces la o găleată nebuloasă de cunoaștere acumulată de omenire în mii de ani, la care noi zicem „pas“ simplu și neelegant. Setea noastră este să contribuim la ea, nu să ne hrănim din ea. Dar contribuim fiecare cu ce putem, nu e vremea să ne agităm, doar nu simțim datoria să îmbogățim ceva, să construim peste ceea ce a fost construit. Noi știm mai bine și n-avem nevoie să aflăm altele.

Problema este că, în heterotopia asta ce pare avatar al libertății, se deghizează un panopticon și alți balauri, pe care oamenii încep să îi conștientizeze, dar numai în chip fantomatic și conspirativ: probabil că e așa, dar nu mă apuc să verific ori să renunț acum la social media și altele.

Oricum, nu e așa de negru pentru o primă etapă, cea a întîlnirii cu Internetul. Evolutiv, acum revendicăm și atacăm ca prădători fini, ca niște pantere agile, teritoriile spațiului virtual ce lasă impresia navigatorilor că pot fi cucerite. În realitate, panterele scot sunete de urangutani obosiți, mînjind tot ce prind și, culmea, ce nu-i tocmai palpabil.

Mălina Amortoaie are 23 de ani și este masterand în Politica Orientului Mijlociu, la Universitatea din Londra, Școala de Studii Orientale și Africane.

Foto: wikimedia commons