Hărţi, stele şi epave

11 mai 2016   Tema săptămînii

Cînd și-a schimbat, la bordul bricului Pilgrim, „redingota strîmtă, chipiul de mătase și mănușile de căprioară ale studentului de la Harvard cu nădragii ponosiți de doc, cămașa în carouri și pălăria de mușama a marinarului“, ca să devină membru de echipaj în călătoria lui de la Boston, via Capul Horn, pînă pe coastele de Vest ale Americii, Richard Henry Dana Jr. nu știa nimic nici despre matisirea parîmelor, nici despre hărțile de navigație și nu bănuia că jurnalul pe care avea să-l scrie în călătoria sa inițiatică (Two Years Before The Mast, 1840, apărut în românește cu titlul Doi ani pe mare la Editura Meridiane, în 1984, în traducerea lui Alfred Neagu) va stîrni rumoare în mediul maritim anglo-saxon, și că fragmente din el vor fi citite cu voce tare în Camera Lorzilor, drept argument pentru modificarea unor legi maritime.

În 1974, cînd am urcat la bordul trawler-ului Constanța, nu știam mai multe despre matisirea parîmelor decît știuse, la vremea lui, autorul celebrului jurnal. În schimb, pe mine mă interesau hărțile de navigație! Citisem despre Atlasul Catalan și despre cel al lui Ortelius, iar Vlad avusese în mînă, pe vremea cînd lucra la anticariatul din Piața Libertății, în Clujul tinereții noastre, un studiu englezesc despre Cosmographia lui Sebastian Münster, văzusem hărți fotografiate, dar niciodată nu văzusem una în realitate! Acolo, pe nava aflată în reparații capitale în portul al cărui nume îl avea înscris cu litere în relief, roase de sare, la prova și pupa, și pe panouri de lemn în tribordul și babordul comenzii, îmi închipuiam că voi găsi toate hărțile tipărite de Amiralitate și că voi naviga, în preajma lor, prin toate strîmtorile și pe lîngă toate insulele lumii.

Am așteptat mai bine de-o lună pînă cînd ușa veșnic ferecată a timoneriei s-a lăsat înduplecată de o cheie japoneză cu trei muchii și zimți inoxidabili, deschizîndu-se pentru tehnicienii sosiți să revizuiască instalația girocompasului. Atunci, pentru că oamenii cu pricina știau ce aveau de făcut, mi-am îngăduit o explorare pe diagonală a comenzii, spațiu decisiv în structura unei nave, de unde comandantul își transmite ordinele, unde sosesc mesajele cu zonele sau porturile de destinație, unde se află timona, sondele, radarele și celelalte aparate de navigație, și mai cu seamă pupitrul de stejar în ale cărui sertare, foarte late și foarte lungi, se păstrau hărțile de navigație.

N-a durat mult pînă am găsit mînerele de bronz și etichetele vechi, pe a căror hîrtie emaciată scrisese cineva cu penița: Marea Neagră, Marmara, Mediterana, Gibraltar, Canalul Englez.

Am deschis febril sertarele în care nădăjduiam să găsesc teancuri de hărți. Toate erau goale. Doar în ultimul, cel mai de jos, se afla o hîrtie groasă, de culoare albă, cam de un metru lungime, pliată în două jumătăți, una fiind marcată într-o margine de sigla ovală a celebrului Hydrographic Office, de numărul hărții și de faimosul cuvînt Admirality. Totuși, o vreme am privit-o neîncrezător. Dar pentru că lîngă numărul înalt de-o șchioapă figura, cu fonturi precis tipărite, și subiectul hărții – Strait of Gibraltar –, am convenit că mă aflam în fața unei hărți adevărate.

Nu-mi explic nici astăzi pe ce căi misterioase mi s-a convertit exaltarea inițială în răceala de entomolog cu care am examinat-o. Se aflau acolo – înscrise în dreptunghiul acela de hîrtie, cifre impenetrabile (adîncimi, aveam să mă dumiresc ulterior), porțiuni galbene, Spania și Marocul, și niște benzi albastre ce urmau profilul uscatului în aria de contact a acestuia cu Mediterana și Atlanticul – toate cuvintele magice ale zonei: Tarifa, Algeciras, Tanger, Cabo Trafalgar, Cabo Espartel, Ceuta și Europa Point, farul în preajma căruia s-a giugiulit Molly Bloom cu ofițerul ei de marină în monologul din Ulise.

Pe hartă mai existau o mulțime de săgeți și inscripții – local magnetic anomalies, submarine exercise area, off-port Operations, trei cercuri trigonometrice cu liniuțe de culoare violet, intersectate de gradații, de semne de exclamare plasate în triunghiuri, o linie continuă în creion și o săgeată paralelă cu ea purtînd inscripția 088o deasupra, drumul navei în momentul trecerii prin strîmtoare.

În următoarele zile m-am tot întrebat de ce se afla în sertare o singură hartă. Am aflat că hărțile nautice aveau termen de valabilitate și că, după un timp prestabilit, erau scoase din uz și înlocuite cu altele, aduse la zi. Asta, dincolo de faptul că hărțile în uz sufereau corecții impuse de situațiile de pe teren: nave eșuate, poziții noi pentru geamanduri, construcții portuare, zone de separație modificate.

Apoi, de-a lungul anilor, la bordul navelor cu care am parcurs rutele maritime ale globului, am întîlnit majoritatea hărților maritime pe care îmi închipuisem că le voi găsi în sertarele bătrînului trawler. N-am fost niciodată cu ele într-o relație profesională; pentru asta ar fi trebuit să fac alte studii decît cele de electrotehnică. În schimb, am avut cu ele o relație sentimental-literară: le-am vî­nat pe toate vapoarele, urmărindu-le termenul de expirare, le-am adus acasă, făcute sul, așezîndu-le în bibliotecă, deasupra cărților, cu ajutorul lor mi-am modelat melancoliile cînd le desfăceam pe covor și treceam de la un meridian la altul, de la fiordurile Norvegiei la Capul Bunei Speranțe și la Capul Dezamăgirilor, sau cînd îmi aminteam de spînzurătoarea de la Capul Blanc și de vulturii ce planau pe cerul de culoarea nisipului, cînd se decretau în Mauritania execuții. Doar acea primă hartă, a Gibraltarului, nu mi-a fost sortit s-o găsesc dată la casare; pînă nu demult, cînd hărțile digitale au invadat timoneriile navelor moderne, lăsîndu-i pe unii ca mine pradă unor tristeți dificile. Căci de ele, de hărțile de navigație pe suport de hîrtie, e legată și tinerețea mea, dar și chipul încărcat de riduri al pilotului Camacho, pe care l-am întrebat odată – pe puntea de comandă a lui Negril Bay – cum putea să navigheze pe Canalele Patagonice fără să le consulte. Răspunsul fostului ofițer din armata lui Pinochet, retras la bătrînețe în zona aceea sălbatică și liniștită, folosită de navele de croazieră în perioada cînd – în apropierea Strîmtorii Magellan – Pacificul fierbe, a fost: „După stele și după epave“.

Radu Niciporuc este traducător şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de proză scurtă Pascal desenează corăbii, Editura Cartea Românească, 2016.

Foto: R. Niciporuc

Mai multe