Ham-ham! Ghici cine miaună pe ecran?...

Lumea în care trăim a luat-o cu totul razna, iar aceia dintre noi care mai refuzăm să sprijinim sminteala din jur ne refugiem care cum putem în diverse universuri imaginare. Sînt unele cărți și filme care ne urmăresc dintr-o perioadă a vieții în alta, iar revenirea la ele ne face bine, chiar dacă sanctuarul e regăsit doar vremelnic. Asemenea unor vise care, precum serialele de televiziune, apar din cînd în cînd, ca să ne bîntuie nopțile în căutarea somnului, alungat de luna plină sau de grijile de zi cu zi.

Harry și Tonto e un astfel de film. Pierdut și regăsit, văzut mai întîi în copilărie, regăsit mai apoi la maturitate, iar acum la a doua tinerețe, filmul e odiseea unui Ulise a cărui Ithacă a fost făcută praf și pulbere de buldozerele progresului. În căutarea casei pierdute, bătrînul idealist nu mai are ca legătură cu prezentul decît motanul iubit, care îi e alături la bine și la greu, mai mult decît membrii umani ai familiei, victime ale consumismului și celorlalte mode ale momentului. Atunci cînd vîrsta și disperarea îi dau tîrcoale, iar cîntecul de sirenă al renunțării și resemnării pare tot mai atrăgător, iubirea pentru Tonto îl ține în viață și îl face să meargă mai departe.

Văzut pentru prima dată pe vremea cînd tata îmi citea din America ogarului cenușiu, de Romulus Rusan, filmul e același și totuși altul acum, după ce – între timp – am bătut și eu la pas trotuarele străzilor din Upper West Side, cu farmecul lor puțin desuet, cu clădirile oarecum în paragină și gropile destul de adînci din caldarîm. Aventurile bătrînului Harry sînt și aventurile mele. Motanul lui temporar dispărut e și motanul meu temporar dispărut. Dialogurile sau monologurile lui cu patrupedul, de multe ori mai reușite decît dialogurile sau monologurile paralele cu alți oameni, sînt în egală măsură și ale mele.

La polul opus – filmul Hachiko, în varianta americană, cu Richard Gere. Povestea de dragoste dintre om și animal devine tragică mult mai devreme, prin moartea stăpînului, lucru de neînțeles pentru cîinele credincios, care continuă ani în șir să-l caute și să-l aștepte. Aici cîinele are rolul principal, el e eroul fără speranță al cărui zbucium nu ne lasă indiferenți. Ce ne mișcă pînă la lacrimi și ce ne aduce în pragul disperării, oameni și animale deopotrivă? Cine e omul și cine animalul?

Întrebare cu atît mai justificată cu cît, în multe filme, personajele malefice recurg la acte diabolice împotriva animalelor favorite ale personajelor pozitive, pentru a le face un rău și mai mare acestora din urmă. A se vedea, în trecutul mai mult sau mai puțin recent, prima serie din Line of Duty, în care cîinele alb al personajului negru are un sfîrșit teribil.

Dar, din fericire, și animalele de companie își iau, uneori, răzbunarea. În filme, cel puțin, dacă nu și în viață. Mă refer, evident, în primul rînd la personajul felin principal din Acea pisică blestemată, care le vine de hac, în cele din urmă, tutoror răufăcătorilor din film. În egală măsură, și la pe nedrept aproape necunoscutul Umbra pisicii, film alb-negru de la începutul anilor ’60, în care pisica titulară ne ține cu sufletul la gură în lupta oarecum inegală cu asasinii stăpînei sale. Mai recent, pisica apare și în rol terapeutic-educativ, în A Street Cat Named Bob, în care îl face pe stăpînul ei să renunțe la diverse alte dependențe și să revină pe drumul cel bun.

Prin anii ’70, Iordan Chimet publica un volum intitulat Eroi, fantome, șoricei, în care făcea o trecere în revistă nostalgic-sentimentală a perioadei de glorie a celei de-a șaptea arte, și care cred că ar merita o completare cu cîinii și pisicile favorite ale cinefililor și cineaștilor. Cum ar putea exista Jerry fără Tom, doamna fără vagabond, familia adoptivă fără pisicile aristocrate? Și lista rămîne, evident, deschisă…

În căutarea unor soluții la problemele de zi cu zi, de multe ori filmele și personajele lor ne vin în ajutor. Imaginația are, temporar, cîștig de cauză în fața realității. Atunci cînd oamenii ne dezamăgesc, pisica sau cîinele favorit ne salvează cu inocența lor autentică. De o parte și de alta a micului sau a marelui ecran, cei mai buni prieteni ai omului sînt actori și spectatori în egală măsură. Cățelul meu care latră cînd îl vede pe terrierul lui Hercule Poirot din Martor fără glas sau motanul care încearcă să prindă tot ce mișcă pe ecranul televizorului sînt staruri încă nedescoperite de lumea divertismentului. Pisica egipteană pe care Poirot i-o oferă lui Miss Lemon, sub privirile neîncrezătoare ale Căpitanului Hastings, e la fel de vie precum siameza mea, care toarce și se cuibărește mai bine pe canapea, visînd probabil la eternele cîmpuri de vînătoare din paradisul pisicilor. 

Alcor C. Crișan este eseist, cinefil, iubitor de cîini, pisici și alte animale mici.