Hainele cele noi ale împărătesei
A fost odată ca niciodată o împărăteasă pe care nu o fericea nimic și care, de fiecare dată cînd își privea garderoba, avea o migrenă. Croitori din întreg regatul, dar și din ținuturi îndepărtare veneau să-i prezinte cele mai de seamă stofe, cele mai cu dichis mătăsuri, cele mai bogate și învolburate rochii – dar ea nu și nu. Aș vrea o rochie ca spuma mării, spunea uneori, de culoarea fiordurilor – și toți creatorii se dădeau peste cap (și peste degetar) căutînd să găsească acel lucru care i-ar fi putut fi pe plac. Într-o zi, împărăteasa ale cărei vise deveniseră deja prea mari pentru palatul în care trăia, a coborît plictisită din grădinile sale în piață, unde negustorii vindeau cîte-n lună și în stele. Împărăteasa a fost uluită să vadă cîte minuni, cîte arome și cîte mirosuri noi descoperea la fiecare pas, iar zîmbetul ei începu să reapară pe chipul trist. Împărăteasa se dezbără de toate țolurile ei scumpe (și conformiste) și îmbrăcă, rînd pe rînd, cele mai năstrușnice podoabe și haine pe care vînzătorii ambulanți din piață le aveau pe tarabe. Împărăteasa se întoarse acasă cu un cufăr plin de lucruri minunate și vechi, care deveniră hainele sale noi, și trăi fericită pînă la adînci bătrîneți, oferind mai departe hainele sale vechi-noi fiicelor și nepoatelor sale.
Hainele în care m-am simțit acasă nu au fost ale mele. Le-am moștenit, le-am căutat, le-am găsit sau și-au găsit loc în șifonierul și sufletul meu prin voia circumstanțelor. Încerc un exercițiu de onestitate dificil. Nu mi-am mai cumpărat haine de la retaileri de vreo trei ani. Am investit timp și căutări în magazine second hand, piețe de vechituri și produse noi sau vintage ale designerilor. E o ecuație simplă, care mă scapă de bătăi de cap atunci cînd știu că am ales bine să nu mai hrănesc corporațiile cu muncitori plătiți cu 0.89 dolari pe zi. Chiar dacă îmi amintesc uneori de plăcerea vinovată de a smulge etichete proaspete.
Am încă foarte multe piese rămase de la mama sau bunica, sînt lucruri mai vechi de 40 de ani, care arată și se comportă impecabil în continuare. Cămăși, ii, fuste sau rochii. Cred că multe piese de îmbrăcăminte „scăpate” printr-o minune la noi în comunism spun mai multe despre istoria modei decît orice ar putea spune astăzi mulți producători.
Acestea sînt singurele lucruri pe care le-am păstrat cu religiozitate, le-am depozitat în valize și le-am purtat doar în contexte emoționale – pentru că viața lor secretă trebuie respectată. Înafara lor, am dobîndit o ușoară relaxare pentru renunțarea la lucruri, schimbul sau oferirea lor. În afară de amintiri, nimic nu este de neînlocuit.
Toate hainele mele păstrate sau găsite sînt legate de povești, sau cumva poveștile au crescut în jurul lor. A fost o rochie care mi-a schimbat viața, ea vine din anii ‘70, dintr-un butic vintage din cel mai șic cartier al Parisului, Le Marais. Rochia aceasta neagră cu păsări aurii pe umeri are o formă perfectă care face probabil orice femeie să arate ca scoasă din Studio 54 într-o seară de februarie cu Gin Fizz. Eu am îmbrăcat-o într-o cameră ticsită cu haine din toate timpurile. Cînd am închis fermoarul, la radio cînta Nick Cave cu „On Jubilee Street”, iar eu arătam din nou ca la 17 ani. M-am privit în oglindă și mi-am amintit de Mark Knopfler, de „Something’s gonna happen to make your whole life better” și de Rochia cea Nouă, romanul Lindei Grant – un volum bazat pe ideea că veșmintele potrivite la momentul potrivit ne pot transforma complet prezentul.
Cînd eram copil, mergeam cu mama și tata la mare, și îmi plăcea să cred, în acel început de ani ’90 în care ne invadau din ecranele televizoarelor Hollywood-ul, muzica străină și strălucirea paietelor, că viața va aduce petreceri ca pe vremuri în care rochiile femeilor se termină la călcîie și scapără în ape de cobalt, încadrînd un spate gol și subțire.
Morala acestei povești este că atunci cînd simțim că piața nu are ce să ne ofere, trebuie să ne îmbărbătăm și să plecăm, la fel ca împărăteasa, la vînătoare.
Cea mai dragă haină pe care am vînat-o aproape un an este o blană de vulpe argintie, pe care am botezat-o Codruța. Nu stiu dacă e excentrică, e cu siguranţă foarte mare şi aminteşte de cea a personajului lui Gwyneth Paltrow – Margot Tenenbaum dintr-un film de Wes Anderson. Purtînd-o, mi s-au întîmplat cîteva dintre cele mai excentrice lucruri.
Ioana Cristina Casapu este jurnalist și fotograf. Trăiește între București și Berlin.
Foto: Ioana Casapu