Habemus Satyrici

18 februarie 2015   Tema săptămînii

Întrebat de ce rîsul ne provoacă atîta plăcere, Gurdjieff a răspuns că efectul se datorează degajării spontane a unui excedent energetic. Rămas neutilizat, acesta s-ar transforma în energie negativă, intoxicîndu-ne. Respectiva „otravă“ tinde în mod inevitabil să rezide în noi, iar rîsul este singurul antidot. Există însă persoane, continuă Gurdjieff, imune la rîs, deoarece sînt permanent cufundate în emoţii negative – răutate, frică, ură, suspiciune – pe care le cultivă instinctiv, în detrimentul oricărei descărcări „uşuratice“. (P.D. Ouspensky, In Search of the Miraculous, Harcourt, 1949, pp. 236-37) Din această categorie trebuie să fi făcut parte şi vajnicii trăgători de la Charlie Hebdo, pe care, oricît aş încerca, nu mi-i pot imagina rîzînd nici la caricaturi care nu fac neapărat caterincă de profetu’.

Dacă alternativa la reacţia firească în faţa unei caricaturi – rîsul – este, în cazul cultivatorilor de emoţii negative, măcelul, înseamnă că acea caricatură reprezintă o forţă vrednică de luat în seamă, precum şi o eficientă hîrtie de turnesol pentru identificarea fundamentaliştilor intoxicaţi iremediabil cu emoţii negative. Şi nu-i musai ca fundamentaliştii cu pricina să fie musulmani. Ei pot îmbrăţişa o gamă vastă de crezuri şi convingeri. Îmi aduc aminte că, în armată, prietenul meu Herbert Gruenwald făcea, la rugămintea colegilor, caricaturi inocente, înfăţişîndu-i pe aceştia în port militar. După mulţi ani, consultîndu-şi dosarul la CNSAS, prietenul meu a constatat că respectivele desene fuseseră indexate ca „acte de denigrare a armatei române“. E de presupus că, printre cei care-l raportaseră ofiţerului de contrainformaţii pus să vegheze asupra purităţii noastre ideologice, se numărau chiar unii dintre beneficiarii caricaturilor. Or, pe atunci, un asemenea raport putea lesne echivala cu o execuţie, metaforică, e drept, dar cu consecinţe extrem de neplăcute.

Prin anii ’80, circula semi-clandestin un album cu caricaturi de Mihai Stănescu, şocante prin „şopîrlele“, ca să nu zic „dinozaurii“, care colcăiau pe fiecare pagină. Am fost surprins de un securist pe cînd îl răsfoiam împreună cu un coleg. Securistul ni s-a alăturat prietenos în studierea volumului, rămînînd tot mai derutat, pe măsură ce întorceam paginile. Cînd am ajuns la cea cu tramvaiul oprit de un miliţian care se răstea la manipulant „Lasă vorba şi trage pe dreapta“, securistul nostru a comentat grav: „Asta se poate interpreta“. Şi chiar că se putea, aşa cum se interpretase oprirea traficului la apariţia motanului Arpagic, în poemul pentru care Ana Blandiana a fost arestată la domiciliu. Ce nu-mi puteam explica era cum de scăpau „neinterpretate“ unele caricaturi, de la cele strecurate în Urzica la cele din seria „Una pe zi“, apărute sub semnătura lui Matty în România liberă. Mi-o amintesc şi azi pe cea cu doi bărbaţi înfofoliţi, stînd la masă într-o cameră cu ţurţuri la calorifer şi bînd vin roşu, în timp ce unul îi spunea doct celuilalt: „Ascultă-mă pe mine, vinul roşu se bea la temperatura camerei.“ Caricaturile consumate la temperatura camerei pînă în ’89 ne mai ţineau, parcă, de cald şi mă gîndesc că poate şi din acea cauză erau îngăduite, ce-i drept, în doze mici.

M-am temut ca, după ’90, realitatea pitoresc-caricaturală a tranziţiei să nu eclipseze caricatura convenţională. Ar fi suficient să încadrăm scenele cu politicieni transmise în flux continuu pe mass-media, şi gata caricatura. Dar caricaturiştii s-au repliat rapid şi au reuşit să sintetizeze ridicolul cotidian în imagini mai pertinente decît comentariile politice de care avem parte. Caricatura a devenit un barometru riguros al prostiei şi ticăloşiei naţionale, sesizîndu-le esenţa şi expunîndu-le în formule menite să ne scape de otrăvurile energiei negative despre care vorbeam la început, bine-nţeles, atîta vreme cît nu sîntem cufundaţi prea adînc în emoţii negative.

Multă vreme mi-am exorcizat energiile negative prin caricaturile săptămînalului britanic The Spectator, sau cu cartoons descoperite în spaţiul anglo-saxon. M-am bucurat să găsesc umor de acelaşi calibru şi în spaţiul caricaturii autohtone. Nu am o educaţie care să-mi permită să evaluez grafic o caricatură. Dar efectul general al caricaturilor autohtone asupra mea este comparabil cu cel al caricaturilor din Spectator. Am acelaşi sentiment de punct ochit, punct lovit cînd văd caricaturi de Mardale şi Ion Barbu, cînd îi văd pe Fredo & Pid’jin ai lui Eugen Erhan & Tudor Muscalu şi pe Omulanul lui Matei Branea, cînd îl urmăresc pe Iepurele mizantrop al lui Adrian Răileanu sau intru pe Utopia balcanică, după caricaturile lui Vasile, căpetenia internaţională a bărboşilor (http://utopiabalcanica.net/2014/12/31/la-multi-ani-o-retrospectiva-a-lui-2014-in-42-de-desene-stangace/) şi, mai nou, pe pagina Facebook Daraveri de boieri.

Acu’ că avem caricaturişti, mai ne lipsesc decît teroriştii…  

Florin Bican este scriitor şi traducător.

Ilustrație de Alexandru Ciubotariu

Mai multe