Gustul dulce-amar al fantomaticii

6 aprilie 2022   Tema săptămînii

Viața este foarte scurtă, știm asta de la-nceput și ne devine tot mai limpede pe măsură ce înaintăm în vîrstă, căci viteza scurgerii timpului devine către final amețitoare. Toată înțelepciunea umană, risipită în toate religiile, științele, artele, filosofiile, căile de toate felurile, se rezumă în cele din urmă la un singur răspuns, dat la o singură întrebare: cum trebuie să trăim? Mii de răspunsuri, ale tot atîtor inițiați, sacerdoți, poeți, profeți sau filosofi, îndepărtați în timp sau contemporani cu noi, au fost mereu insuficiente, căci „singurul răspuns” la cum să-ți trăiești viața e doar un pat al lui Procust mutilant pentru cei mai mulți dintre noi. Există de fapt cîte-un singur răspuns pentru cîte-un singur om, orice e-n plus e sfîșiere și negare de sine. Pînă la urmă, acesta ar putea fi sensul infimelor noastre vieți pe pămînt: să putem găsi, trăind pînă la capătul lor, răspunsul la întrebarea „Cum să-ți trăiești viața?”, singurul valabil pentru fiecare dintre noi, răspuns ce nu poate fi decît unul, în miliarde de variante: „Exact așa cum mi-am trăit-o”. Acest răspuns nu-ți mai poate fi de folos nici ție, nici altcuiva, căci îl afli doar în clipa morții. Paznicul din fața Legii din parabola lui Kafka îi spune celui ce-a stat o viață-ntreagă în fața porții deschise: „Poarta aceasta era numai pentru tine. Acum mă duc să o-ncui”.

Avem o singură viață, și-ar trebui s-o trăim cu vocația fericirii, cu poftă și frenezie, așa cum bea apă cel însetat sau cum respiră, gîfîind și nemaisăturîndu-se, scufundătorul ce-a ieșit după minute bune la suprafață. Dar nu facem asta, pentru că viața nu-i numai foarte scurtă, e și foarte lungă-n același timp. Nu e doar un moment de extaz, ci și un deșert nesfîrșit în care depresia, urîtul, nefericirea, singurătatea, frica, umilința, lipsa de dragoste, disperarea pîndesc asemenea scorpionilor în întuneric la tot pasul. Deși viața e foarte scurtă, cei mai mulți dintre noi abia dacă îi putem suporta lungimea nesfîrșită, și facem totul ca să scăpăm de atîtea zile și atîtea nopți monotone, inutile, identice între ele. Întrebarea „Cum să-ți trăiești viața?” e mereu dublată, pentru cei mai mulți dintre noi, de alta, ce pare mai urgentă și mai adecvată naturii noastre: „Cum să scapi de propria ta viață?”. Golul interior, lipsa rădăcinilor morale și a cerului înstelat de deasupra, conștiința că nu vom cunoaște niciodată „lucrul în sine”, adică lumea reală, cea de dinainte să deschidem ochii după ce-am ieșit din pîntece, și cea de după ce-am închis ochii pentru totdeauna, teroarea că trăim vieți finite într-un spațiu și-un timp infinite ne schimbă pe toți în semințele ce se veștejesc, aruncate de semănător la marginea drumului. Ce sens avem? Ce sens are totul?

Și-atunci ne părăsim propria viață, tot mai des, în favoarea altor vieți, construite de mintea noastră ca jocuri secunde și paradisuri artificiale, făcute să ne satisfacă nevoia de plăcere și trăire, și mai ales să ne scape de darul dumnezeiesc al vieții, pe care îl purtăm, ingrați, ca pe o povară. Visele nocturne și halucinațiile celor cu minți atipice sînt modelele tuturor acestor vieți de împrumut. Cîndva numisem știința vieților construite „fantomatică”, și inclusesem în domeniul ei operele de artă, între care romanele, filmele, jocurile pe computer, dar și picturile și uneori muzica, dar și căile excesului, beția și sexul. Sensul trăirii în paralel a atîtor vieți, cea a doamnei Bovary, a ghidului din Călăuza lui Tarkovski, a Larei Croft din Tomb Raider, a dansatoarei La Goulue dintr-o pînză de Toulouse-Lautrec nu este doar să pătrundem în craniile celor ce le-au dat viață, impregnîndu-ne de strălucirea de sub acele bolți, nici doar să privim prin gaura cheii la trăirile private ale altora, nici măcar să ne suportăm mai bine viețile fără sens, ci mai ales să des-fondăm ideea că viața noastră, singura pe care-o avem, e reală, e adevărată, e solidă ca podeaua pe care călcăm. Asaltul vieților fantomatice în care ne scufundăm tot mai mult, renunțînd la eurile noastre și la datele contractului nostru cu lumea, ne induce, ca și visele, ideea că însăși viața noastră „primă” e de asemenea un joc secund, poate produsă de ființe de un alt grad de trăire și realitate, ce la rîndul lor sînt produse de ființe de pe o treaptă și mai de sus, și tot astfel la nesfîrșit. Flaubert a scris Doamna Bovary, construind o lume în care ne putem cufunda complet pentru cîteva zile, uitînd cine sîntem și devenind personajul ei central.

Cum să nu te gîndești atunci că și tu ești, de asemenea, ca în Eminescu și-n Matrix, cufundat în visul altuia, ce ți-a produs lumea și l-a creat pe cel prin ochii căruia privești acum?

Lumea e o gheață subțire, care trosnește la fiecare pas, pe suprafața unui ocean nesfîrșit, asta ne-nvață visele nocturne și variantele lor: romanele, picturile, sculpturile, filmele sau jocurile video. Dar oare cînd ne-ndrăgostim nu pătrundem, de asemenea, prin puterea chimică, asemenea unui drog, a legăturii dintre noi, într-o cu totul altă realitate, „cu-alte raiuri și alți zei” decît în monotona noastră viață de oameni care poate că iubesc, dar nu sînt îndrăgostiți? Și vinul, și sexul, și drogurile, și bucuria nu ne-nvăluie în alte lumi, făcîndu-ne s-o putem suporta pe cea care ne e, în sobrietatea noastră cotidiană, insuportabilă? „Ca să nu simţi chinuitoarea povară a Timpului care-ţi zdrobeşte umerii şi te-ndoaie la pămînt, trebuie să te-mbeţi fără încetare. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu iubire, – după cum ţi-e firea. Numai să te îmbeţi”, scria Baudelaire, poetul spleen-ului, care știa foarte bine despre ce e vorba.

Jocurile pe computer, tot mai true to life, tot mai poetice și mai vizionare (priviți doar peisajele fantastice din Syberia sau cele ale orașului plutitor din Bioshock Infinite), sînt o direcție foarte nouă a fantomaticii, poate cea mai actuală, o artă emergentă ce va înghiți fără-ndoială toate celelalte arte într-o nouă sinteză asemeni, pe o altă treaptă, sincretismului șamanic originar. Cînd realitatea lor virtuală va deveni indiscernabilă față de cea pe care-o numim, fără un fundament sustenabil, „adevărată”, vom regăsi în iluzia totală, fără putință de verificare (mă ciupesc în vis și simt durere), condiția noastră obișnuită. Doar că vom înlocui plictisul iluzoriu cu aventura iluzorie, disperarea iluzorie cu plăcerea iluzorie, în iluzia noastră cu un infinit de văluri succesive, eterna Maya de deasupra oamenilor și zeilor, pe care-o numim existență.

Mircea Cărtărescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Melancolia, Editura Humanitas, 2021.

Credit foto Mircea Cărtărescu: Cosmin Bumbuț

Mai multe