Gura satului global

Trăim într-un sat global cu mai multe parohii. Că este vorba de un sat, a spus-o în anii ’60 teoreticianul media Marshall McLuhan, referindu-se la faptul că progresul tehnologic permite comunicarea imediată între antipozi, făcînd în așa fel încît ceea ce părea odinioară o distanță colosală să fie acum la o azvîrlitură de băț din punct de vedere al transmiterii mesajului. Lumea începea, încă de atunci, să fie din ce în ce mai interconectată, ceea ce deschidea speranțe mari cu privire la posibilitatea să împărtășim o cultură globală și să eliminăm punctele de tensiune care, exacerbate în spirală, ar putea duce la confruntări, conflicte, războaie. 

Ceea ce nu a anticipat McLuhan în anii ’60 era modul în care acest tip de instantaneitate a comunicării are și efectul pervers al divizării. Unul din fenomenele cele mai răspîndite în rețelele sociale de azi este tocmai cel al impermeabilității la idei și argumente noi, care duce adesea la neînțelegeri, acuze și suspiciuni de rea-credință. În marele sat global s-au creat tot felul de parohii mai mici sau mai mari, dar întotdeauna închise și exclusiviste. 

Bunăoară, parohia închinătorilor la pisici. Sînt într-un grup de Facebook cu pisici abandonate, care e unul din cele mai stricte setting-uri sociale la care am participat vreodată. Dacă ai găsit un pisicuț și vrei să-l dai spre adopție, ești certat(ă) că de ce nu-l ții; dacă vrei să adopți o pisică neagră, încep imediat acuzele de satanism. Nivelul de vigilență este maxim și, în general, nimic nu e bine.

Grupul acesta nu se deosebește prea mult de ceea ce se întîmplă, la o scară poate ușor mai diluată, pe Facebook și alte rețele sociale. Paleta de opinii permise este foarte limitată, însă aceste opinii se dispută cu o ferocitate demnă de o cauză mai bună. Cea mai gravă eroare este însă ieșirea în decor: exprimarea unor opinii total inacceptabile pentru bula în care te afli. 

Oricît de contraintuitiv ar părea (căci, nu-i așa, Internetul e menit să ne conecteze, nu să ne divizeze), rețelele sociale funcționează pe parohii. Fidelii unor anume stiluri de viață, ideologii, hobby-uri se adună în bulele lor și stabilesc norme sociale, ce este permis și ce nu. Nerespectarea acestor coduri atrage în cel mai bun caz un val de critici, însă foarte adesea se ajunge în scurt timp la insulte. Ușurința cu care dezbaterile de pe Facebook escaladează rapid și duc uneori la discuții interminabile reluate și amplificate în spirală, alteori la rupturi de prietenii din viața reală este pe de o parte deconcertantă, dar pe de altă parte explicabilă prin caracteristicile acestui mediu pe care nu ezit să-l calific drept toxic din perspectiva potențialului său de a distorsiona relațiile dintre oameni. 

Pe de o parte, este vorba de distanță. Acel „click distanță” este, de fapt, o prăpastie alienantă; parcă niciodată nu poți fi empatic cu interlocutorul de pe Facebook. El este cel mai adesea doar un nume, poate o cunoștință îndepărtată. Și ce ușor ne este să facem rău celor pe care nu-i vedem! 

Tot în anii ’60, sociologul Stanley Milgram a făcut un experiment care demonstra, printre altele, că ne este cu atît mai ușor să facem rău fizic cuiva cu cît distanța dintre noi și acela este mai mare. Or, dacă într-o discuție face to face observi imediat în ochii celuilalt efectele pe care vorbele tale le au asupra lui, cu totul altfel stau lucrurile atunci cînd comunicarea este mediată de ecrane. Este greu să ne imaginăm efectul pe care atacurile din social media le au asupra unor oameni care caută acolo validare, recunoaștere, apartenență, dar studiile științifice din ultimii ani au documentat creșterea anxietății și depresiei la utilizatori.

Pe de altă parte, rețelele sociale sînt, în linii mari, tărîmul nespecialiștilor. Ierarhiile de prestigiu pe Facebook diferă foarte mult de cele din viața reală, mai ales cînd este vorba de profesie, adică acel domeniu la care ne pricepem cel mai bine. Explicația e simplă: atunci cînd îți petreci o parte a timpului pe rețelele sociale, îți rămîne foarte puțin timp pe care să-l dedici profesiei. 

Mai mult decît atît, rețelele sociale, unde concizia este esențială, nu permit acel gen de explicații complexe pe care le necesită punerea în discuție a unor fenomene care adesea nu sînt deloc simple și nu se pretează unei discuții generale, argumentată cu meme. De aceea, o dispută pe Facebook nu va fi cîștigată de cei care se pricep cel mai bine la subiect (care probabil nici nu vor dori să intre în „competiție”), ci de cei mai vocali sau cu opiniile cele mai larg împărtășite în bulă.

Așadar, rețelele sociale creează o nouă formă de parohialism postmodern, opus cosmopolitismului promis de cultura globală, în care bulele mai mici sau mai mari stabilesc normele sociale a ceea ce este permis. Gura satului global nu este diferită de gura satului tradițional decît prin instrumentele sale. 

Ruxandra Ivan este conferențiar la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din Bucureşti.

Foto: wikimedia commons