"Gura lumii" între bîrfă şi control social

18 mai 2006   Tema săptămînii

pe la 1800 Zvonuri, bîrfe, rumori circulă nestingherite la 1800 pe podurile mahalalelor, pe uliţele satelor, prin tîrguri şi hanuri, prin cîrciumi şi curţile bisericilor, prin casele boiereşti şi colibele ţărăneşti. Oamenii sînt suspicioşi, creduli, temători, neîncrezători în propriile forţe, gata să plece urechea, să asculte şi să ducă mai departe frînturi de fraze, fragmente de poveşti, jumătăţi de adevăruri, peste care suprapun idei şi păreri, presupuneri şi invenţii, construind intrigi, naraţiuni, istorii în care reale sînt doar personajele: vecinul de lîngă casă, o mătuşă din mahala, un tovarăş de afaceri, un oarecare negustor ambulant, o fătucă neastîmpărată, un popă preasilitor, un prăvăliaş hrăpăreţ, o teleloică evreică, un lumînărar armean, o nevastă semeaţă, un soţ beţiv, o soacră limbută etc. Bîrfa: "jurnalul nescris" al parohiei Zvonurile se nasc repede: o privire mult prea galeşă adresată vecinei, un dar oferit unei "oarecare", o gîlceavă în miez de noapte, o umbră grăbită ce aleargă sub clar de lună, o moarte misterioasă şi neaşteptată, o vacă ce instantaneu nu mai dă lapte, o fătucă ce "s-a-ngrăşat" peste noapte, o vădană ce are azi mai mult decît avea ieri cu răposatul, lăutari şi tractir la o nevastă singură etc. Necontrolate, repetate, toate aceste mici şi insignifiante fapte cotidiene se umflă cu fiecare zi ce trece, se infiltrează cu dibăcie în minţile celor din jur, se plimbă pe uliţă, înconjoară mahalaua, satul, parohia, transformîndu-se în bîrfe ce animă comunitatea. Desele vizite ale preotului Cozma din satul Cojeşti, judeţul Ilfov, la Ioana nevasta lui Istratie, naşte suspiciuni, apoi rumoare şi izbucneşte în bîrfă. Tot satul vorbeşte, tot satul ştie, tot satul deapănă aventura celor doi, tot satul "îi categoriseşte". Şi-ntr-una din zile cineva picură în urechile soţului ceva ce devenise mult prea evident pentru a mai fi tolerat. Şi scandalul izbucneşte şi nu mai poate fi oprit decît la uşile tribunalului, unde amanţii îşi recunosc spăşiţi vina (29 octombrie 1805). Dar dacă Istratie are confirmarea, Radu holteiul nu mai aşteaptă, ci din auzitea, apoi din propria supraveghere sare noaptea ulucile mănăstirii Sf. Sava din satul Gheboaia, judeţul Dîmboviţa, şi-l insultă pe egumen, sare la bătaie, îi sparge capul, îi smulge părul, convins că umblă cu ibovnica lui, Voica, cîrciumăreasă la o cîrciumă chiar gard în gard cu casele egumeneşti (27 mai 1796). Bîrfa şi pierderea reputaţiilor Vorbele spuse aiurea, în mijlocul uliţei, la masa de joc sau la un pahar în cîrciumă pot duce la pierderea reputaţiilor. De cele mai multe ori, ele ating cinstea unei persoane, noţiune greu de construit, de etalat, de păstrat, dar ce poate fi distrusă foarte uşor cu ajutorul cîtorva bîrfe aruncate la întîmplare. La 1800, fiecare are o onoare a lui cu ajutorul căreia îşi punctează locul în sînul grupului social în care trăieşte. Femeile şi preoţii sînt personajele cele mai vulnerabile în acest joc în care rumoarea şi onoarea se amestecă, iar incontrolabilitatea zvonurilor - uneori greu de dovedit, dar şi mai greu de infirmat - îi transformă în primele victime pe altarul bîrfei cotidiene. Despina Varipat trece cu vederea toate neajunsurile unei căsnicii în care Matache Bărbătescu iubeşte compania "celor proşti oameni şi ţigani", jocul de cărţi, viaţa pur şi simplu, uitînd la infinit că este însurat, că are îndatoriri şi obligaţii, dar nu poate trece cu vederea cînd chiar el, neserios şi aiurit, spune tuturor că s-a-nsurat cu o "curvă". Acuzaţie gravă, mai ales că vine de pe buzele celui legitim soţ. Aşa că spusă la infinit şi oriunde, vorba fără temei se transformă în bîrfă imediat devorată de toţi cei din jur, pătrunde în toate casele boiereşti, în rîndul prietenilor, în sînul comunităţii, căreia îi aparţinea, şi-n ochii căreia trebuie să privească. Or, fidelitatea feminină este cea mai de preţ comoară a soţiei măritate. De ruşine şi incapabilă să se apere în faţa furiei cu care soţul răspîndeşte cu dărnicie zvonuri fanteziste, Despina Varipat se ascunde în casa-i, în spatele zidurilor, pînă într-o zi cînd, "neputînd răbda stenahoriia (ruşine, jenă) şi ruşinea cea rea", îi cere ca în faţa Prea Sfinţiei Sale "ori să o dovedească de vinovată la fapta curvii şi să-şi ia căzuta pedeapsă, ori că neputînd-o dovedi mai mult nu-l primeşte de bărbat". Cu largheţe, Matache Bărbătescu împarte bănuieli şi zvonuri chiar şi-n faţa Prea Sfinţiei Sale, dar cînd e să probeze temeinicia acuzaţiilor cere un soroc şi se pierde pe una din moşii, pînă cînd lucrurile ajung să se potolească de la sine. În mijlocul comunităţii, preotul devine deseori victima bîrfelor colportate pe uliţele mahalalelor şi satelor. Cum locul ocupat în parohie se bazează în mare parte pe reputaţie şi mai puţin pe autoritate, cum deosebirile dintre el şi restul membrilor comunităţii se structurează tocmai în jurul cinstei, cum trăieşte în mijlocul turmei sale, preotul (şi preoteasa) devine ţinta predilectă a bîrfelor, zvonurilor, denunţurilor puse în circulaţie de rivali, săteni, mahalagii şi destul de des de soţiile geloase. Această alunecare printre bărbaţi şi femei, acest amestec permanent între interior şi exterior, această ubicuitate perpetuă naşte suspiciuni şi rumoare, ţine treze vigilenţele soţilor, stîrneşte pasiuni în rîndul nevestelor, generează disensiuni chiar în sînul familiei preotului. În virtutea slujbei, circulă cu uşurătate prin spaţiu şi timp, în miez de noapte sau în zori de zi, în intimitatea odăilor sau în solitudinea văduvelor, schimbă vorbe cu oricine la colţ de uliţă, în curtea bisericii sau la fîntînă; familiaritatea raporturilor îi sporeşte prestigiul, dar îi induce o mare doză de instabilitate. Un cuvînt, un gest, o privire, o intenţie exprimate în public pot primi interpretări diferite din partea celor ce privesc şi atunci totul se risipeşte grăbindu-se să se coaguleze la extrema cealaltă, iar preotul devine victima propriului statut. "...Şi s-au făcut zvon şi-au ajuns la urechile Prea Sfinţiei Sale şi pe dată l-au oprit pă preot a nu mai sluji Sf. Liturghie", se povesteşte în cazul lui Pashalie din mahalaua Popa Soare, zvon lansat chiar de către preoteasă ce-l bănuia "că ar fi avînd a face cu soţia unui mahalagiu". Ancheta la faţa locului, dar mai ales intervenţia enoriaşilor demonstrează că din "răutate" preoteasa "ponosluise" "fără a nu-l vedea sau a-l prinde într-o faptă ca aceasta". Chiar dacă îi crede, mitropolitul nu-i poate lăsa să plece pînă nu semnează un zapis prin care se angajează că ei, enoriaşii, vor răspunde "dă să va mai simţi vorbe şi ponosuri pă urma preotului" (1 decembrie 1791). "Gura lumii": mijloc de control social Vecinele sînt în frunte în colportarea bîrfelor prin sat sau mahala: limbute, suspicioase, curioase, dornice de a şti, de a afla, de a cunoaşte, de a vorbi, se înfruptă cu deliciu din orice mic zvon, oferindu-l cu graţie publicului. Cei din jur sînt foarte atenţi la acest "potop" de vorbe ce-i poate atinge aducîndu-i sub lupa comunităţii. Vecinii, tovarăşii de afaceri, membrii familiei îi avertizează pe cei intraţi în gura lumii, cerîndu-le să-şi schimbe conduita, să se reintegreze în regulile nescrise ale comunităţii. "Rîde lumea şi şade rău" o avertizează baba Sanda pe Maria din Fîntîna Boului care nu se sfieşte să-şi ocărască soţul în mijlocul uliţei şi-n auzul tuturor. Acelaşi avertisment vine şi din partea popei Mavrodin, îndreptăţit să intervină şi s-o avertizeze că este "femeie rea şi gîlcevitoare", că-şi insultă bărbatul cu "ocări urîte care este cu ruşine omului de a le auzi şi a le spune dă să miră toată mahalaua" (4 octombrie 1777). La rîndul ei, persoana ajunsă întîmplător în gura lumii încearcă să se apere, să se dezică de anumite fapte, susţinînd cu tărie că nu "vrea să se facă de rizil (rîs)", "nu vrea să-şi strice ipolipsisul (renumele)", "că are bună politie (comportament) şi nu vrea să sufere defăimarea oamenilor". Puterea cunoaşte limbuţia oamenilor ce nu se sfiesc să povestească şi mai ales să sancţioneze, prin bîrfă şi zvonuri conduite şi comportamente, aşa că deseori pleacă urechea, coboară în mahala sau pe uliţele satelor, încercînd să ia pulsul, să restabilească firul poveştii, să afle şi să intervină cînd rumoarea sparge zăgazurile unui autocontrol comunitar, antrenînd dispute sau vendete. Uneori însă, se lasă chiar ea păcălită de vorbele ticluite cu dibăcie, sancţionînd înainte de a cerceta, crezînd mai mult în "nu există fum fără foc" decît în prezumţia de nevinovăţie.

Mai multe