Grupări artistice

Eram cinci oameni la o masă-n Green, într-o seară de iulie a acestui an. Eu mă simțeam cam sufocată. Pentru mine, Greenu-i loc de muncă, nu neapărat de relaxare, plus că oboseala și căldura de peste zi mă cotropiseră.

Am părăsit masa ca să-mi iau lucrurile din birou. Cinci minute mai tîrziu, cînd am revenit, atmosfera era încărcată. Unul dintre noi spusese că nu e o greșeală să fii oportunist, că e o calitate. Că el se simte oportunist, că oportunist înseamnă să profiți de ocaziile care ți se oferă și asta nu-i deloc rău. Ceilalți trei rămași argumentau la unison că „oportunist“ e mult mai apropiat de definiția din DEX decît de ceea ce încerca el să spună. N-am intervenit în discuție, avînd în vedere momentul de tensiune în care nimerisem. 

Mai tîrziu în aceeași seară, ajunsă acasă, mi-am amintit de una dintre întrebările care sînt baza acestui „mini-eseu“: Este talentul suficient sau ai nevoie (și) de relații pentru a ajunge în lumina reflectoarelor? Cum se descurcă independenții în România? și mi-am dat seama că amicul meu avea într-o măsură dreptate, că poate exista un tip de oportunism care să nu fie atît de blamabil precum cel pe care îl (re)cunoaștem de obicei, acela de a profita de oportunități. 

Oportunitate/oportun/oportunism. Cred că în lumea independenților oportunitatea a devenit ceva sacru, iar oportunism poate înseamna, de fapt, să te regăsești la locul potrivit, într-un moment oportun. Asta nu înseamnă că trebuie să devii oportunist!

Cum zicea Audrey Hepburn că „Nothing is impossible, the word itself says «I’m possible»!“, la fel și independent, pentru unii, poate însemna să fii dependent de „in“. Adică să fii „in“, nu-i așa?

Se vorbește în mod curent despre cît de greu intrai înainte la Institut și cît de puțini absolveau. Despre „generații de aur“. Azi sînt mai mulți actori decît teatre care să-i primească și mai multe cafenele cu veioze decît scene cu reflectoare. Fiecare își încearcă norocul unde și cum poate. E un fel de ruletă rusească. Poate așa a fost întotdeauna, pentru că vremurile se repetă inevitabil – sau cel puțin așa pare – și aproape totul s-a inventat deja. Dar e un pic dezolant să privești oameni talentați care nu au unde să se producă. Sau dacă au, nu e suficient. Suficient public, suficienți bani, suficiente condiții. Și concluzia e că după atîtea „insuficiențe“ ajungi să crezi că lumea asta e frumoasă doar atunci cînd sînt reflectoarele pornite. 

Pe măsură ce scriu, mi se pare că am acceptat să încalț niște pantofi un pic prea mari, după doar șase ani de cînd mă învîrt în lumea asta… 

Revin la acele întrebări care mi-au fost trimise: Este talentul suficient sau ai nevoie (și) de relații pentru a ajunge în lumina reflectoarelor? Cum se descurcă independenții în România? Talentul e suficient într-o anumită măsură și în anumite circumstanțe. Pe scenă e nevoie, cred, în primul rînd de știința de a-ți asculta partenerul și de inteligența care naște/recunoaște simțul penibilului. Nici relațiile, bineînțeles, nu sînt de prisos. Pentru că în artă lucrurile se pot petrece la fel ca în tîmplărie, de exemplu. „Nu te cunosc, nu te știe nimeni din jurul meu, nu te iau.“ Un soi de „nu te știe lumea, nu te bag în seamă“. 

Dar în arte s-a născut o nouă sem-ni-fi-cație a cuvîntului „relație“. Există regizori care ani de zile lucrează cu același/aceiași actor/i. Și atunci ia naștere o legătură extrem de specială, în care deseori cuvintele nu-și mai au locul. Actorul continuă gîndul regizorului, scenograful îi așază pe hîrtie imaginea care i-a bîntuit visele și tot așa. 

Încerc să revin la „oportunitate“, la „șansă“. Șansa de a trage „lozul cel mare“… aduci un text și i-l dai unui director de teatru să-l citească. Directorul, pentru că întîmplător-fix-atunci are o oră liberă și e într-o dispoziție bună, merge în birou și se apucă de citit. Rîde singur, se bate cu palmele pe genunchi. Te caută imediat și-ți zice: „Facem!“

Asta-i povestea lui Piersic Jr. cu Teatrul LUNI (se întîmpla prin 2001, parcă), pe care am auzit-o de la Voicu Rădescu. Așa s-a născut Zaruri și cărți, care în cele din urmă a dus la Sex, Drugs, Rock and Roll, care a luat premiul UNITER etc. 

Sau Peca Ștefan, copilul teribil la începuturile teatrului independent, renegat de „ăi mari“ din pricina „vulgarității“ limbajului pieselor sale. Între timp, Peca montează în toată lumea și numele lui se rostogolește acum cu admirație pe cerul gurilor celor „mari“, celor de la teatrele de stat. 

…Lia Bugnar, cea mai talentată actriță dintre dramaturgi și cel mai talentat dramaturg dintre actori. 

Triada independenților la care Voicu Rădescu apelează pentru a fi parte din celebrarea a douăzeci de ani de Teatrul LUNI, pe 1 decembrie a.c.

De ce la ei? Pentru că și aici e vorba de o relație. O relație care se creează, se construiește, se poate uneori deșira, dar nu se năruie în timp. Aproape ca o relație de sînge, de rudenie. Oameni pe care i ai cunoscut în cele mai frumoase și mai ciudate ipostaze, artiști în care ai încredere. Te-ai arunca cu ei din avion. Știi că vor deschide parașuta, știi că, în ciuda distanțărilor inevitabile ce s-au creat de-a lungul anilor, nu-ți vor da drumul. Așa văd eu acest tip de relație, și atunci da, în felul acesta mă gîndesc pozitiv la „relații“ în teatrul independent din România.

Sau: acum vreo doi ani am început, la inițiativa lui Daniel (Doctoru’) Popa și ajutați de Marta Bănescu, un pro-gram care se numea „Stagiunea LUNIde-pen-den-ților de Teatru“. Am făcut, practic, o preselecție. Teatrul LUNI se afla în impas. Oamenii veneau (și problema încă persistă) la Green pentru muzică și atmosferă, nu atît pentru teatru… s-au deschis o mie de spații noi destinate teatrului în București, nici o promovare nu părea că funcționează, nu mai produceam, ci găzduiam ceea ce ni se oferea, iar oferta nu era întotdeauna grozavă. 

Trei spectacole au ieșit învingătoare din preselecție și ne-am bucurat să aflăm că există încă dorință, voință, inteligență artistică și da, talent! 

Două n-au avut o viață prea lungă, de o stagiune sau două, poate din lipsă de timp și coordonare; al treilea, Gabriel, sperăm noi, este într-o perioadă de pauză. Gabriel, însă, prin actorul care l-a creat, Dumitru (Dumi) Georgescu, ne-a făcut cunoștință cu una dintre cele mai grozave trupe de teatru independente, pe care scena contemporană românească începe, iată, să o recunoască de-acum: Frilensăr. Dați o căutare pe Google și o să înțelegeți ce spun. Ideea principală fiind că iac-așa, prin „relații“, a început o frumoasă prietenie-parteneriat între Teatrul LUNI de la Green Hours și trupa de moldoveni Frilensăr. 

Astea-s povești frumoase, chiar dacă nu au tot timpul un final fericit. Important e că sînt. Și în loc să ne gîndim la finaluri, ar trebui să încercăm permanent să începem alte și alte povești. Dar cum? Nu e așa simplu, deși sute de oameni din întreaga țară, an de an, absolvă o facultate de teatru. Însă doar unii dintre ei „supraviețuiesc“. Cei mai puternici. Unii sînt dispuși la compromisuri. Alții devin mercenari. Alții mor încă din fașă. Dar dintre puternici poți observa o categorie, una pe care îmi place s-o numesc „extraterestră“. Extratereștrii ăștia… orice ar face, pare magic. Nu renunță la ei, la sine, nici atunci cînd n-au ce mînca sau n-au cu ce să-și plătească facturile. Sînt cei care speră și muncesc și luptă să răzbată și… o fac. O fac datorită acestei magii. E greu de explicat în cuvinte, dar credeți-mă că există. Vorbesc de cele/cei care dacă joacă un cîine, cînd îi vezi pe scenă ești sigur că ai în față un cîine și nu un om care încearcă să imite un cîine.

Teatrul LUNI nu este o comunitate a artiștilor independenți. Nici nu știu dacă a fost, nici nu știu dacă există în România așa ceva. Teatrul LUNI a fost și îmi place să cred că este încă un „atelier“, un „laborator“, clar independent. Mi se pare că, mai degrabă, a lucrat la baza a ceva comunitar, iar artiștii care l-au străbătut (singular sau în grup) și au profitat – în sensul bun – de el au evoluat și continuă să evolueze pe cont propriu. Cum e normal în arte… 

Cred că există grupări de oameni care au interese și pasiuni similare. 

Green Hours este o astfel de grupare. Mai sînt: Replika, Macaz, Unteatru, Auăleu, Teatru Fix etc. Grupări artistice. Sună frumos, nu-i așa? 

Rozana Mihalache este coordonator artistic la Green Hours.