Grecia. Povestea unui faliment repetat

3 noiembrie 2011   Tema săptămînii

În anul al şaptelea vei face iertare. Iertarea însă va fi aceasta: tot împrumutătorul, care dă împrumut aproapelui său, să ierte datoria şi să n-o mai ceară de la aproapele său sau de la fratele său, că s-a vestit iertarea în cinstea Domnului Dumnezeului tău.  (Deuteronom, cap.15,1-2) 

Era tot prin octombrie şi era tot cald, spun cronicarii. Sîntem în secolul al IV-lea cînd Grecia îşi declară, pentru întîia oară, falimentul. Împrumutase de la Templul din Delos (un fel de centru financiar al vremii) o sumă dublă faţă de ceea ce producea întreaga ţară într-un an. În termeni de economie, datoriile grecilor erau echivalente cu 215% din PIB (Winkler, 1933). Astăzi sînt pe la 180%, ca să menţinem ordinea de mărime. Întrucît nu mai avea de unde să-şi achite datoria, cei din Templu au renunţat la cca 80% din valoarea ei (au făcut ceea ce azi se cheamă un haircut) şi în cele din urmă cei din Templu au pierdut enorm. Tot pentru comparaţie, azi se discută despre un haircut de 60%, iar de pierdut ar pierde băncile – principalii finanţatori ai statului elen. 

Un război prea costisitor

În 1826, istoria se repetă. Grecia falimentează iar. În plus, i se interzice accesul pe pieţele internaţionale vreme de 53 de ani. Era în vremea Războiului de Independenţă (început la 1821, detalii mai jos), cheltuielile erau mari, iar speranţa elenilor de a cuceri şi a se îmbogăţi nu avea şanse de izbîndă. După cucerirea Imperiului Bizantin de către turci, cea mai mare parte a Greciei a trecut sub stăpînirea otomanilor. Evident, grecii s-au mai răsculat, au înfiinţat chiar şi Eteria (care avea misiunea de a organiza rebeliuni – prima începînd chiar în Ţara Românească, dar a fost rapid înăbuşită de otomani). Între diferitele facţiuni elene au izbucnit, la un moment dat, conflicte, care au dus la declanşarea unui adevărat război civil. Între timp, otomanii au negociat cu Muhammad Ali (Egipt), care l-a trimis pe unul dintre generalii săi, Ibrahim Paşa, să lupte pentru înăbuşirea rebeliunii elene, Ibrahim urmînd să primească anumite porţiuni din Grecia. Pînă la sfîrşitul anului 1825, cea mai mare parte a Peloponezului trecuse sub controlul Egiptului. În aprilie 1826, Grecia declară falimentul. Războiul costase mult prea mult.

1843, alt faliment. Între timp venise pe tronul Greciei un prinţ german, Otto, şi încercase să reformeze economia. Probabil că ritmul reformelor i-a deranjat pe greci, care au pus la punct lovituri de stat şi conspiraţii, cea mai puternică avînd loc în septembrie 1843. Grecii împrumutaseră 60 de milioane de drahme în urmă cu 11 ani de la Franţa, Rusia şi Marea Britanie, pentru a-şi reface economia în urma Războiului de Independenţă. În 1843, Otto, prinţul bavarian instalat Rege al Greciei de către britanici, declara că nu mai poate să-şi achite datoriile. Omul era un inovator (a înfiinţat Parlamentul bicameral, a impus o nouă Constituţie, dar cam degeaba…). Automat, banii necesari economiei au fost furnizaţi de către Banca Naţională, întrucît nimeni nu mai dădea doi bani pe promisiunile Greciei.

„Regret, sîntem în faliment“

1893, un alt faliment declarat şi asumat de Grecia. Are loc o nouă scutire de la plata datoriilor, întrucît altfel nu aveau cum plăti (haircut: 70). Unii greci se îmbogăţiseră (comercianţii şi armatorii), Piraeus a devenit un important port al comerţului internaţional, dar majoritatea populaţiei o ducea prost. Veniturile la buget erau compromise încă din 1890, dar falimentul oficial a fost declarat abia în 1893. Sătui de promisiuni şi de bani nereturnaţi, finanţatorii străini au impus un consiliu extern care să administreze veniturile şi cheltuielile Greciei. La 10 decembrie 1893, prim-ministrul Trikoupis, în faţa parlamentului, a rostit una dintre expresiile cele mai memorabile din cariera sa politică: „Regret, sîntem în faliment“. Pentru a-şi finanţa programul iniţial, Trikoupis luase şase credite în valoare nominală de 630 de milioane de franci. Trikoupis pariase pe realizarea dezvoltării economice prin atragerea investitorilor străini şi pe construcţia infrastructurii. Dobînzile ridicate oferite i-au convins pe investitori să împrumute statul grec. Prin 1893, cca 67% din veniturile la buget erau destinate plăţii ratelor de împrumut. Economia greacă a fost, astfel, prinsă într-un cerc vicios al îndatorării excesive. În acest timp, încetinirea creşterii economice din Europa de Vest şi America de Nord a dus la contracţia comerţului mondial. Preţurile cu ridicata pentru bunurile importate, cum ar fi textilele, grîu şi coacăze, s-au prăbuşit. Statele au recurs la măsuri protecţioniste, exporturile greceşti au fost afectate negativ. Rezervele Băncii Naţionale a Greciei s-au dus pe apa sîmbetei, iar drahma s-a depreciat masiv. O să rîdeţi, dar un important rol l-au avut coacăzele, din care Grecia exporta puternic. Preţurile au scăzut în 1890 cu 70%. Prăbuşirea exporturilor de coacăze a avut grave consecinţe sociale şi economice şi a contribuit la falimentul ţării. Trikoupis a pierdut alegerile din 1895 şi a murit un an mai tîrziu la Paris.

Sute de alte cazuri

Apoi, în 1932 alt default. Economia mondială cunoştea ceea ce urma să se cheme Marea Depresiune. Grecia a impus un moratoriu privind plata datoriei sale externe în 1932. Grecii ca grecii, dar aproape toate ţările lumii au avut episoade de incapacitate de plată. Între 1820-2003 au existat sute de restructurări ale datoriilor statelor, foarte puţine fiind cele care au scăpat de acest lucru. De regulă, restructurările veneau după perioade dificile din punct de vedere economic (războaie, recesiuni sau, pur şi simplu, împrumuturi de fiţe, cum au făcut cîţiva regi francezi). Austria şi-a restructurat datoriile în 1802 şi 1868, după ce a pierdut războaie. Spaniolii (1831) şi  chinezii (1921) au trecut şi ei printr-o restructurare a datoriilor în urma unor războaie civile.

Ca element comun al tuturor restructurărilor – cei care deţineau creanţele erau în majoritate companii sau asociaţii private, nu alte state. La fel ca şi acum, de fapt. Printre puţinele ţări care nu au dat faliment niciodată în istorie se numără Canada, Australia, SUA (la nivel federal) şi cîteva state arabe. În perioada primelor default-uri din istorie, creditorii se adunau într-o adunare şi încercau să se înţeleagă precum vulturii la împărţirea prăzii. Uneori reuşeau s-o facă, alteori discuţiile se prelungeau cu anii. Cea mai lungă asemenea negociere a durat 14 ani, şi s-a petrecut în 1870, cînd cu restructurarea datoriilor Spaniei.

E drept, sumele cu care se intra în default erau infinit mai mici. La 1906, totalul insolvenţelor scăzuse de la 300 de milioane de lire sterline la numai 25 de milioane (Mauro, Sussman şi Yafeh, 2006). După default-ul ţărilor africane din anii 1970 (Zair, Sudan), clubul creditorilor se organizează şi apare Clubul de la Roma.

Cum se face o restructurare de succes?

O restructurare de succes a datoriilor se face prin:

1) Acordarea unei perioade de graţie. Statului falimentar i se acordă o perioadă de graţie în care nu i se cere plata ratelor, dar i se cere să facă reforme dure şi curăţenie în ograda cu bani. Vi se pare cunoscută metoda? Aşa este, se practică şi azi, pe alocuri, la recomandarea FMI.
2) Se aplică un moratoriu de plăţi (ştergerea unei sume din datorie) şi/sau extinderea maturităţii împrumutului. Asta fac şi băncile cu clienţii. Ai avut împrumut scadent la anul? Lasă, ţi-l prelungim pe încă doi ani, dar, fireşte, o să-ţi creştem puţin dobînda.
3) Reducerea dobînzii împrumutului. Nu mai plăteşti 5% că nu ai cum. Plăteşti 4,99 – că ştim că poţi, dar nu vrei.
4) Înfiinţăm un consiliu care se va ocupa el de încasarea banilor la buget, consiliu format din cinci reprezentanţi ai creditorilor şi unul al datornicului, de sanchi. Este cazul Greciei (1898), Paraguay (1855), Egipt (1876), Turcia (1881), Serbia (1895). Practic, statele îşi pierd controlul finanţelor publice, iar creditorii fac cam ce vor ei, ca nişte recuperatori de treabă.

Singura diferenţă între atunci şi acum este aceea că, azi, sistemul bancar este globalizat. În rest, povestea e aceeaşi. De fapt,  problema nu e că grecii sau spaniolii sau italienii sînt îndatoraţi, ci că cineva continuă să le împrumute bani. Iar cei care împrumută ar putea deveni noile victime. Pînă la urmă, deşi pare o criză a datoriilor suverane subprime, eu rămîn la ideea că discutăm în continuare de o criză bancară. Să presupunem prin urmare că Grecia falimentează sau că iese din zona euro. Teoretic, mai reduci un principal, mai tai din dobîndă, mai amîni o plată, că doar state sîntem. 

Restul e o poveste pe care sigur aţi văzut-o: finalul din Zorba. O uriaşă investiţie se prăbuşeşte, banii se duc naibii, totul se dărîmă, iar Zorba, privind toate astea, se ridică şi încinge un sirtaki. În fond, nu sînt banii lui. Asta face Grecia acum.

Dan Popa este jurnalist economic la HotNews. Semnează blogul economico-bancar www.hymerion.ro.

Mai multe