Greacă, latină, educație sexuală

Se dedică, prietenește, marelui clasicist care a fost Dan Slușanschi

De obicei, ne uităm strîmb la „Sodoma“ occidentală: de acolo ne vin toate relele. Ei, cei din Apus, ne-au năpădit cu lipsa lor de tradiţii, cu tot felul de tehnologii imorale, cu pofta lor de consum şi cu lipsa lor de evlavie. La noi pîlpîie încă flacăra umanităţii adevărate. Sîntem săraci şi cinstiţi. Săraci şi cu frica lui Dumnezeu. Săraci şi fără noroc. Mărturisesc că mi se întîmplă şi mie, uneori, să mă întorc din Vest oarecum sastisit. Nu e nici acolo paradisul pe pămînt. Şi totuşi, dracul occidental nu e chiar atît de negru. Sînt îngeri şi spre apus. Din păcate, de ei nu ne lăsăm năpădiţi. Să luăm un exemplu. De multă vreme, în România (dar nu numai în România), studiile clasice sînt în suferinţă. Greaca a dispărut de mult din programele şcolare (tatăl meu încă avea ore de greacă în liceu), deşi amplasamentul nostru geografic, istoria noastră şi religia noastră ar fi trebuit să-i acorde o atenţie specială. Latina a pierdut de asemenea teren, în ciuda orgoliilor noastre de moştenitori ai Romei, rătăciţi într-o mare slavă. Nimeni nu mai are timp şi înclinaţie pentru învăţarea „limbilor moarte”, resimţite ca străine de duhul modernităţii şi al progresului. Ei bine, într-o ţară hiper-civilizată cum e Germania, o ţară în care nici limba, nici tradiţiile locale nu trimit la Bizanţ sau la latinitate, asistăm, dintr-odată, la un reviriment al apetitului pentru greacă şi latină. În vara trecută, un articol din Frankfurter Allgemeine Zeitung (nr. 149 din 28/29 iunie 2009) semnala un fenomen nou în universul gimnazial al ţării. În vreme ce în anul şcolar 1999/2000 un elev din patru opta pentru studiul limbii latine, acum aceeaşi opţiune apare la un elev din trei. Interesul pentru greacă a crescut şi el în ultimii opt ani. Analiza acestui „trend” a provocat comentarii şi concluzii spectaculoase. Profesorii şi elevii vorbesc despre virtuţile redescoperite ale studiilor clasice cu un entuziasm de care ar fi grozav să ne lăsăm contaminaţi. „Greaca şi latina sînt, prin superioara lor complexitate, un bun antrenament pentru gîndirea diferenţiată şi pentru capacitatea de judecată.” „Cele două limbi stimulează independenţa de spirit şi gustul libertăţii.” „Limba latină intensifică puterea de concentrare şi stabilitatea mentală” şi „consolidează gîndirea analitică”. Un tînăr studios declară că a învăţa greceşte „este modalitatea optimă de a reflecta asupra Fiinţei, asupra istoriei şi asupra comportamentului uman”. „Greaca e o limbă minunată, imaginativă, plină de culoare” – spune un altul. A o cunoaşte e „a respira un pic de eternitate”. O solidă formaţie clasică se impune ca foarte utilă şi pentru naturile pragmatice. Ea constituie o excelentă temelie de cultură generală, un bun exerciţiu pentru propriile aptitudini intelectuale şi morale. În plus, fără greacă nu ai acces la meserii cum sînt teologia, arheologia, istoria veche, iar fără latină nu te poţi ilustra onorabil în istoria artei, muzicologie, filologie, orientalistică. S-au găsit voci care să invoce beneficiile studiilor clasice şi pentru o mai subtilă înţelegere a europenităţii, dacă nu chiar a globalizării, dacă ne gîndim la întinderea colosală a vechilor imperii, care adunau laolaltă, în comunitatea idiomului dominant, teritorii astăzi disparate. „Morţii trăiesc mai mult” sună titlul articolului pe care l-am citat. Da, dar numai în ţările în care cei vii sînt vii cu adevărat. Adică treji. Adică atenţi la structurile de adîncime ale identităţii lor, şi nu la fuduliile ei de paradă.

Post Scriptum. Am publicat textul de mai sus în 2009. Între timp, programa analitică a liceelor noastre se confruntă cu provocări noi, pentru care greaca și latina nu mai sînt „oferte” de actualitate. Am auzit vorbindu-se despre eliminarea sau reducerea drastică a orelor de desen și muzică, de geografie și cine știe ce alte „auxiliare”. În schimb, se conturează tot mai apăsat imperativul introducerii unei materii noi, care va stîrni, cu siguranță, interesul masiv al elevilor noștri: educația sexuală. Să fiu bine înțeles: nu sînt genul pudibond, grăbit să pună surdina „decenței” peste subiecte „rușinoase”. Cred, sincer, că a organiza, din timp, o bună informare a tinerilor cu privire la alcătuirea lor biologică, la funcționalitatea, sensul și regulile vieții sexuale e o inițiativă demnă de luat în seamă. Dar cred, de asemenea – și m-am bucurat să aud opinii asemănătoare și de la doi foști miniștri ai Învățămîntului (domnii Mircea Dumitru și Mircea Miclea) –, că există materii (anatomie, biologie) care pot include, în mod firesc, subiectul cu pricina, fără să fie nevoie de o disciplină distinctă adăugată programei gimnaziale. Ca să nu mai spun că pledoaria pentru „educație sexuală” are, adesea, un subton ideologic, „corect politic”, cu care nu pot fi de acord. Oricum, nu pot contempla fără melancolie vivacitatea dezbaterii despre noua „materie” de învățămînt, în contrast cu acceptarea resemnată a eliminării unor materii tradiționale, constitutive pentru identitatea noastră istorică și națională, profund formative pentru structura intelectului nostru. Îmi vine să spun, mai în glumă, mai în serios: OK! Educație sexuală. Dar măcar cu etimologii greco-latine și cu lecturi din Platon și Ovidiu, cu referințe la Eros și Psyche, la Afrodita, Narcis și Cupidon...

(Apărut în Dilema veche, nr. 903, 29 iulie – 4 august 2021)