Granițele vacanțelor

23 august 2023   Tema săptămînii

Astăzi ne plîngem, pe bună dreptate, că deși sîntem de peste 16 ani în Uniunea Europeană, încă nu putem trece granițele Spațiului Schengen fără control vamal. La primele vacanțe în Occident, adică în anii ’90, lucrurile erau și mai complicate. Abia scăpaserăm de necesitatea vizelor de ieșire (de amintit celor mai tineri: existau asemenea vize fără de care nu puteai ieși din țară, care se acordau foarte rar de către statul român – adică de către Securitate – și numai anumitor persoane, mai ales cînd era vorba de țări capitaliste), că statele din Vest, alarmate de afluxul cetățenilor din fostul lagăr comunist, au introdus vize de intrare. Ei bine, înainte de orice călătorie în Vest, trebuia să parcurgi anumite proceduri pentru obținerea acestor vize. 

Cum pe atunci nu erau nici zboruri low-cost, multe asemenea excursii se făceau cu autoturismul, autocarul sau trenul. Ca să ajungi la Anglia, Franța, Germania, Italia, Spania și alte astfel de „prăjituri”, trebuia de obicei să treci prin Austria. Daaa, actuala noastră „prietenă”, Austria. În vremea aia, fosta mare putere imperială central-europeană nu făcea parte din Spațiul Schengen (a intrat abia în decembrie 1997). Așa că, pe lîngă viza din țara de destinație, trebuia musai să obții o viză de la austrieci. Pentru asta se stătea la coadă de cu noaptea, în fața consulatului, undeva pe strada Dumbrava Roșie, dacă îmi amintesc bine. Se făceau și liste de ordine, care se strigau la anumite ore. Trebuia să fii prezent. Uneori, cînd începea programul de lucru, lumea se bulucea și unii strigau: „Domnule consul, aduceți lanțurile!”. Era vorba despre cordoanele șerpuitoare și separatoare, cu care coada se organiza mai civilizat. Cred că am mai povestit asta cîndva, demult. Dacă doar tranzitai Austria, era obligatoriu să faci dovada, cu invitații, rezervări și așa mai departe, că destinația ta e alta.

Pentru viza din țara de destinație, să zicem Franța, îți trebuia o invitație scrisă de la un rezident de acolo sau dovada că ai făcut o rezervare la un hotel, plus un extras de cont care să arate că dispui de destui bani pentru sejurul planificat. Nu existau e-mail-uri și pentru a primi acte din străinătate trebuia să folosești poșta sau fax-urile. Uneori, însă, nici fax-ul nu era luat în considerare, probabil pentru că putea fi falsificat. În orice caz, era bine să începi să faci lucrurile astea din vreme, pentru a fi sigur că o vei scoate la capăt cu toate procedurile înainte de zilele planificate pentru vacanță. Vizitele la consulate îți consumau multe ore și nu rareori, la capătul rîndului, ajungeai la ghișeu în fața unui funcționar străin care te privea cu superioritate și te punea în situații neplăcute, cu formule de genul: „Mergeți la Paris și nu știți franceză?” sau „Chiar n-ați mai fost niciodată în Occident?”.

Românii treceau însă peste toate obstacolele astea, în marea lor dorință, firească, de a vedea lumea liberă și civilizată. De multe ori, nu aveau în cont cei 500 de dolari de persoană, necesari ca dovadă că se pot întreține minimal, pe perioada șederii, adică să nu ajungă să cerșească sau să intre în grija unor servicii sociale. Problema asta se rezolva într-un mod tipic descurcărelii din epoca anterioară. Se duceau la bancă, cineva din grupul sau din familia care dorea să călătorească depunea 500 de dolari, scotea extrasul de cont respectiv, apoi retrăgea suma și i-o dădea următorului, care proceda la fel. Sigur, manevra asta consuma și ea niște zile la rînd și provoca stres. În fața funcționarului cu viza, tensiunea creștea. Vacanța de vis putea depinde de dispoziția lui. Niciodată nu erai sigur că totul va merge bine. Nu mai spun că și cu viza pe pașaport, odată pornit în excursie, urma să te confrunți cu cozi la mai multe puncte de control între țări, fiecare cu o așteptare mai lungă sau mai scurtă. 

Dar nici astăzi, cum spuneam, n-am scăpat definitiv de acest tip de neplăceri. De curînd, la o trecere între Statele Unite și Canada am fost supuși unui foarte lung interogatoriu, cu întrebări repetate de mai multe ori, cu insinuări și sondări de natură psihologică, menite să scoată la iveală eventuale inadvertențe. O procedură aplicată probabil ad litteram, funcționărește, fără nici un fel de discernămînt sau de fler polițienesc. Cu atît mai supărător a fost, cu cît nu ne așteptam deloc la un astfel de tratament. Pe moment, ne-a stricat tot cheful.

Mai multe