Grădinile suspendate

Una dintre primele mele amintiri e imaginea cerului senin de vară, întrezărit printre crengile nucilor, la umbra cărora căldura devenea nu doar suportabilă, ci chiar plăcută, cu atît mai mult cu cît lucrurile se petreceau la sfîrşitul anilor ’60, cînd încă mai aveam cîte patru anotimpuri.

Trăiam în casa bunicii din partea tatălui, împreună cu străbunica, şi ea mare specialistă în ale grădinăritului. Pentru copilul de atunci, grădina luxuriantă era cu adevărat raiul pe pămînt, cu cărările înguste printre straturile de o precizie geometrică, străjuite de parii acoperiţi de fasole căţărătoare, cu păstăile de un verde crud şi pline de sevă. Printre legume şi zarzavaturi, cu gust şi aromă de neegalat, spiritul econom făcea loc şi simţului estetic. Straturile cu flori, aranjate în aşa fel încît acestea să înflorească pe rînd, unele după altele. Ghiocei şi ciuboţica-cucului, zambile şi narcise, lalele şi liliac, iasomie şi regina-nopţii, garofiţe, crini şi gladiole, busuioc şi măghiran, cimbru şi mărar, revent şi anason.

Lăsînd în urmă grădina paradisiacă din Ardeal, cu iluzia că va fi o despărţire doar temporară, şi ajuns la Bucureşti, am avut norocul să-mi petrec anii studenţiei într-o casă veche de peste o sută de ani, cu fereastra care dădea spre o terasă însorită, dincolo de care piersicii în floare se întreceau în miresme cu caprifoiul învolburat, care creştea în voie la fereastra mea. Am deprins gusturi noi şi le-am împărtăşit, din cele vechi, noilor prieteni din Vechiul Regat, după cum le spuneam pe atunci. Anii au trecut şi tinereţea fără bătrîneţe – odată cu ei, ca şi iluziile cu care venisem să cuceresc Capitala. După absolvire, au urmat ani de rătăcire şi peregrinări, prin diverse camere închiriate. La un moment dat, aproape ca un exil, a trebuit să mă mut din centru într-un cartier care atunci mi se părea înspăimîntător, dar pe care am ajuns, cu timpul, să-l îndrăgesc. O garsonieră cu vedere la parc, din balconul căreia vedeam nuanţele de tablou impresionist ale răsăritului, şi în care am fost chiar fericit, mai mult de un deceniu, lucru rar întîlnit în viaţa mea... Proaspăt zugrăvită, înainte de mutare, şi inaugurată cu un superb trandafir galben şi parfumat, într-o vază improvizată.

Au urmat, apoi, cu toate speranţele noului început, petuniile mov şi regina-nopţii albă, busuiocul pentru salata de roşii, leuşteanul pentru ciorbă şi celelalte plante de nelipsit din jardinieră. Ficusul de pe hol şi crinii de apartament care aveau să înflorească, după ani de aşteptare, de ziua mea, cu florile lor roşii ca sîngele – aproape o premoniţie.

Şi deceniul de fericire nebună s-a pierdut undeva, departe, în vîltoarea tranziţiei şi a aderării la o lume mai bună... Pîine şi circ. Şi mai mult circ decît pîine.

Plecat la mii de kilometri distanţă de România şi de verile ei tot mai lungi şi tot mai toride, stabilit vremelnic, poate, pe un pămînt al făgăduinţei, unde e frig şi plouă aproape tot timpul, am adus cu mine, precum eroii de poveste, cîte un pumn de ţărînă din patria pierdută. Un lămîi care a supravieţuit călătoriei cu avionul şi a început să înflorească din nou. Ba chiar a făcut şi o lămîie mare şi galbenă, pe care mi-a fost milă să o rup din pom, dar care, pînă la urmă, a dat o nouă aromă ceaiului de dimineaţă pentru tatăl meu. Crinii din Bucureşti, care la Bruxelles au făcut şi flori portocalii, pe lîngă cele roşu aprins. Şi piesa de rezistenţă – un leuştean primit cadou, care învie după fiecare nouă iarnă tot mai geroasă, doar el şi trandafirii de prin partea locului... Jardinierele cu petunii şi regina-nopţii, iar, mai nou, şi cu mixandre. Un pin singuratic, cu aer de bonsai, şi o tufă de iasomie cu flori mari şi parfumate. Care îmi aduce aminte de un film cu Bette Davis, de la care am învăţat deopotrivă să beau ceai din flori de iasomie şi să aranjez zeci şi sute de trandafiri în vaze, spre disperarea prietenilor de cursă lungă şi a bancherilor, în egală măsură.

Grădina bunicii – cu serile de vară la umbra nucilor, cu zmeura şi murele culese printre ţepi, bujorii cu florile revărsate şi pline de căldură – a dispărut undeva în urmă. Ca şi jardinierele improvizate, pe vremuri, din Vatra Luminoasă. Momentele fulgurante şi atît de rare de fericire de acum se leagă, uneori, şi de gardenia din cameră, şi de trandafirii din pervaz. În aşteptarea grădinii englezeşti de mult visate, revin, atent şi constant, la grădinile mele suspendate. Sau măcar amînate...

Alcor C. CRIȘAN este absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti, membru al Asociaţiei Internaţionale a Interpreţilor de Conferinţă (AIIC), stabilit la Bruxelles (în aşteptarea unor vremuri mai bune...).

 Foto: L. MUNTEAN