Grădinar de Bucureşti

21 octombrie 2010   Tema săptămînii

E o dimineaţă caldă de septembrie. Sînt în trenul nu foarte plin care duce spre mare. Încă nu am ieşit din Bucureşti. Undeva în dreapta căii ferate e Casa Scînteii. Pe partea stîngă, privind pe geam pînă ca trenul să prindă viteză, o casă mică abia se zăreşte de după un gard de lemn. De-o parte şi de alta a casei, prin împrejmuirea de sîrmă şi ferite de privirile călătorilor curioşi de o boltă de viţă-de-vie şi un nuc mare, aplecat de povara roadelor, se întrevăd straturi după straturi atent aranjate, ultimele roşii ale sezonului aşteptînd încă să se coacă pe aracii frumos aliniaţi. Puţin mai în spate, la vreo 50 de metri, sînt blocurile construite la începutul anilor ’60, atît de specifice peisajului bucureştean. Sîntem în cartierul Pajura din nordul Bucureştiului, dar grădinile amenajate pe marginea căii ferate ar putea la fel de bine să aparţină peisajului de la marginea Londrei sau din alte mari oraşe europene, nord-americane sau chiar din Noua Zeelandă. Poate doar clădirile din spatele lor ar arăta uşor diferit. 

Grădinile sociale sau comunitare (sau allotments cum sînt cel mai des denumite) au o tradiţie ce datează încă din secolul al XVIII-lea în Anglia şi Danemarca, de unde s-au răspîndit şi în restul Europei, odată cu industrializarea şi relocarea unei importante părţi a populaţiei rurale în zonele urbane. Utilizate iniţial ca sursă de hrană şi chiar de venit suplimentar pentru populaţia săracă de la marginea oraşelor, în prezent majoritatea grădinilor comunitare sînt mai degrabă spaţii utilizate ca loc de recreere şi agrement şi pentru practicarea grădinăritului ca hobby. În majoritatea ţărilor, statutul acestor loturi e bine reglementat de peste un secol, grădinarii sînt grupaţi în asociaţii sau federaţii care să le reprezinte interesele în faţa autorităţilor, iar listele de aşteptare pot să fie atît de lungi încît să dureze cîţiva ani pentru ca grădinarii amatori să poată obţine un lot pe care să-şi practice hobby-ul. 

Prin Pajura, printre loturi 

Deşi au fost întotdeauna un simbol al clasei muncitoare în majoritatea ţărilor vestice, probabil inspiraţia pentru decretul de la începutul anilor ’80 responsabil de apariţia grădinilor din cartierul Pajura – care impunea transformarea oricărui teren nefolosit în teren agricol – a venit mai degrabă de la grădinile urbane din Cuba, apărute în urma embargoului impus în 1962 de Statele Unite. În Pajura decretul a însemnat, de fapt, o reîntoarcere la întrebuinţarea primară a terenului, înainte de începerea construirii primelor blocuri: pămîntul era un teren agricol cultivat cu porumb ce ţinea de moşia familiei Stoicescu, care se întindea pînă în zona actualului Muzeu „Minovici“. La început erau mai multe loturi de grădini – după cum povestesc locuitorii zonei: pe Jiului, la capătul liniei 331 (pămînt retrocedat şi vîndut în urmă cu cinci-şase ani), lîngă calea ferată unde s-a construit hotelul alintat „monstrul“ de către localnici, sau de partea cealaltă a căii ferate, lîngă baza de agrement a Laromet-ului şi lîngă pepiniera ADP-ului. În prezent, cele trei mici loturi de grădini rămase sînt cele amenajate pe terenul unde trebuia „de 30 de ani mîine“ să fie construită strada Băiculeşti, „strada care nu există“ – după cum ţin să precizeze cei care locuiesc în cartier. 

Presiunile din partea speculatorilor imobiliari nu le sînt străine nici asociaţiilor de grădinari comunitari din alte ţări. Modul în care au fost rase parţial aceste grădini pare mai degrabă o legendă a locului: unele grădini şi construcţiile aferente au fost nivelate cu buldozerul, iar pe un lot cei de la Primărie au slobozit nişte capre care au atacat imediat răsadurile şi fasolea abia înflorită. Adevărat sau nu, episodul este simptomatic pentru sentimentul de completă lipsă de putere şi reprezentare în faţa autorităţilor al puţinilor grădinari rămaşi. O mare parte dintre cei care se ocupau la început de grădini au renunţat acum aproape trei ani, cînd o nouă reglementare „dă apă doar la adrese“ – grădinilor nefiindu-le alocat însă nici un număr de pe „strada care nu există“. Alţii le-au încredinţat copiilor sau unor vecini mai tineri – „numai să se ocupe de ele“. Cei care au mai rămas, majoritatea pensionari – unii trecuţi chiar de 80 de ani – au încercat să facă anumite demersuri la autorităţi şi au obţinut chiar o aprobare oficială, însă nu au mai întreprins nimic pentru punerea ei în aplicare, aşteptînd clarificarea unor zvonuri despre finalizarea străzii – cu o întîrziere de aproape 45 de ani. Zvonuri despre intenţiile autorităţilor în privinţa acestei zone sînt multe, însă planuri urbanistice concrete, aprobate – mai puţine; şi, cel puţin deocamdată, nu par să confirme nici ipoteza finalizării străzii, nici cea a transformării terenului în locuri de parcare. Aşteptînd resemnaţi decizia „finală“ a autorităţilor, pînă una-alta grădinarii din Pajura îşi văd în continuare de grădinărit.

De la utilitar la estetic 

Lipsa apei le-a domolit oarecum competiţia pentru titlul de „cea mai frumoasă grădină“ şi a schimbat cumva şi criteriul după care se face departajarea. Dacă înainte grădina cea mai frumoasă era cea mai „roditoare“, acum criteriul estetic pare să primeze: cum legumele necesită mult mai multă apă, cărată zilnic din apartamentele din apropiere, în bidoane de plastic, iar florile sînt mai uşor de întreţinut, mulţi au renunţat la cultivarea legumelor şi s-au reorientat. Deşi sînt la fel de mîndri de trandafirii lor ca şi de dovleceii şi roşiile obţinute în grădina din care, în vremurile de penurie, îşi procurau o parte din hrană (producţia era suficientă încît să le ajungă chiar pentru proviziile de iarnă; în unele grădini se creşteau şi animale), vorbesc cu nostalgie de vremurile nu foarte îndepărtate, cînd grădinile erau înfloritoare, cînd „nu vedeaţi decît pămînt negru plus plantele verzi“. Pentru că această primă generaţie de locuitori ai cartierului (majoritatea s-au mutat în zonă chiar imediat după construirea primelor blocuri), veniţi din zone de case demolate din alte părţi ale Bucureştiului sau de la ţară, cu repartiţie de la întreprinderile la care lucrau, a păstrat încă un anumit ethos al muncii şi al gospodăritului. Chiar dacă, între timp, din tradiţia grădinăritului învăţată „acasă“ a rămas doar pasiunea, aceasta s-a transformat mai degrabă într-un hobby, iar grădinile au acum un rol mai curînd recreativ şi estetic, decît utilitar. 

Tot cu nostalgie vorbesc şi de începuturile grădinilor, ceea ce pentru unii grădinari a însemnat şi momentul în care s-au cunoscut şi împrietenit, depăşind faza iniţială în care era „fiecare în cutia lui“ şi devenind un grup unit care sărbătorea toate aniversările „în familie“, mergeau împreună în concedii, îşi organizau anual propria sărbătoare – Ziua Recoltei, cu un grătar şi o vorbă. Ziua Recoltei o mai sărbătoresc încă şi acum, chiar dacă între timp au rămas mai puţine familii. Dăinuie însă spiritul de întrajutorare, chiar dacă nu mai fac poate „clăcile“ de pus murături şi nici nu au mai alergat de mult după hoţi, prin grădină, alertaţi de alarma cu sensor de mişcare care suna în bloc, „meşterită“ de grădinarul iniţiator. 

„Meşteritul“ e o altă îndeletnicire a grădinarilor, ce le permite să-şi demonstreze creativitatea, spiritul inovator: nimic nu se aruncă, totul poate fi refolosit – un ecran de televizor vechi devine geam pentru un mic atelier construit în grădină, un tambur de maşină de spălat e transformat în grătar. Puţinelor femei care se ocupă de grădini le revin mai ales sarcinile „domestice“ – pregătirea saramurii şi a salatelor, îngrijirea florilor. Unele nici nu au trecut vreodată pe la grădini, considerînd că se înjosesc „practicînd agricultura“. 

Unii proprietari sînt şi ei de părere că grădinile nu prea se potrivesc cu un stil de viaţă „modern“, că nu e „frumos“ să ai aşa ceva în faţa blocului recent reabilitat termic. Pe majoritatea locuitorilor însă grădinile nu îi deranjează, sînt încă un spaţiu verde, o „gură de ozon“, pe lîngă parcurile amenajate de primarul sectorului apreciat la unison, de altfel. Iar pentru grădinarii din Pajura, grădinile reprezintă sediul central al unei mici comunităţi, un loc de petrecere activă a timpului liber şi de socializare: „Dacă nu ar mai fi, nu ne-am mai întîlni… ca să stăm în faţa blocului să ne aşteptăm unii pe alţii, am fi caraghioşi“.

Mai multe