Google nu e tatăl nostru

14 iunie 2017   Tema săptămînii

Chestiunea prezenței autorilor contemporani în programele școlare este o foarte dificilă problemă, din mai multe puncte de vedere. Cea mai generală este aceea a decalajului dintre sistemul educațional și viața culturală. E un aspect oarecum obiectiv: întotdeauna sistemul este cu cîțiva pași în urmă, pentru că el funcționează mai ales prin raportare la normă. De ce? Pentru că educația este nu un domeniu experimental, ci se bazează pe ceea ce este verificat ca fiind funcțional și de calitate. Iar norma se creează prin uz, deci în mod natural, pentru a se crea norma, e nevoie de ceva timp pentru ca uzul să funcționeze. Tot aici intră și caracterul proiectiv: o programă școlară se scrie pentru o perioadă viitoare, nu se poate schimba an de an, odată cu noile apariții. Deci intră în ecuație o sumă de ani din urmă, cei necesari uzului care să consacre, și o sumă de ani de după, care vor omite noile tendințe, nume și implicit creații. Mișcări literare/autori/opere. Desigur, idealul ar fi ca acest decalaj să tindă să fie cît mai redus.

De aici încolo intervin însă dificultățile de nuanță, dar care sînt mult mai importante, în opinia mea. Văd două direcții pe care nu ar trebui să le pierdem din vedere și, cred eu, orice absolutizare a uneia dintre ele este periculoasă.

Mai întîi, nu trebuie să uităm că limba și literatura română este un obiect de studiu, care se bazează pe o istorie a formelor, a ideilor, a tendințelor literare. Din acest punct de vedere, a renunța la reperele valorice pe care le implică acestea, aducînd ca argumente faptul că sînt prea vechi, prea plicticoase, prea neconcordante cu viața de azi e nu doar superficial, ci periculos. E un atac la adresa fundamentelor științifice ale culturii, implicit ale literaturii. Deci reperele istorice, jaloanele care marchează evoluția literaturii nu pot fi abandonate, fără să abandonăm, implicit, dimensiunea estetică a acesteia, specificitatea ei.

Apoi, ne dorim ca prin studiul literaturii să formăm gustul pentru lectură, deci cititori constanți și curioși, care odată ieșiți de pe băncile școlii să mai intre în librării, de unde să cumpere cărți. Aici intervine o a doua valoare a literaturii, pe lîngă cea estetică, respectiv valoarea emoțională. Pentru ca elevii să devină cititori, trebuie să fie empatici cu textul, trebuie să poată găsi în el valoare emoțională, nu doar estetică. Și, evident, e mai plauzibil să o găsească în cărțile generațiilor contemporane decît în cele deja clasate.

Împăcarea caprei cu varza. Iată problema. Cum stăm în acest moment? Nu prea bine. E de precizat că în actualele programe nu există texte, ca să le spun așa, canonice. Și cred că e foarte bine, acest lucru nu ar trebui să se schimbe. Există doar autori canonici și forme, apoi curente literare și culturale, direcții, tendințe. Programa actuală de gimnaziu (care se va schimba din anul următor) este axată pe studiul formelor, genuri și specii literare. Aproape exclusiv acestea sînt ilustrate pe autori clasici. Programa de liceu duce studiul literaturii – foarte simplificat vorbind – pînă la postmodernism, cu jaloane în zona curentelor literare, cu nume de autori canonici, ultimul dintre aceștia fiind Marin Sorescu. În fapt, din literatura postbelică se studiază cam așa: o poezie de Nichita Stănescu, un roman de Marin Preda, o piesă de teatru a lui Marin Sorescu. Și, eventual, un roman de după 1980, majoritatea profesorilor alegînd aici Mircea Nedelciu, Zmeura de cîmpie. Unii se mai încumetă să facă puțin Cărtărescu, legat de postmodernism, care e amintit în programă ca ultimă mișcare literară. De altfel, Cărtărescu e și cam ultimul nume canonizat de uzul școlar, nu și de norma curriculară, însă. Arată destul de prost peisajul, e drept.

Și-atunci, revenind la chestiune, ce facem cu literatura contemporană? Ce facem cu valoarea emoțională, cum ducem elevii spre librării? Căci aici e marea pierdere, just! Pierdem cititorii, îi pierdem pentru literatură, pentru lectura de plăcere. Las deoparte tristețea faptului că i-am cam pierdut și pe mulți profesori de limba și literatura română ca cititori de literatură contemporană (altă discuție, lungă și necesară). Întrebarea despre raportul pe care ar trebui să îl aibă scriitorii vii cu școala/elevii e, firește, retorică: raportul ar trebui să fie viu. Dar acest lucru nu se realizează exclusiv prin prezența în programe a literaturii contemporane, ci poate fi reglat printr-o mulțime de alte mijloace și mecanisme, începînd de la cercurile de lectură pînă la concursuri școlare sau alte manifestări. Dar în privința prezenței literaturii contemporane în programe, lucrurile sînt complicate. Foarte complicate. La nivelul gimnazial, noile programe nu propun titluri sau autori. Dar propun o abordare tematică, pe care o consider un cîștig. Propun, apoi, ca viziune, o lectură comprehensivă, de identificare, cu accent pe dimensiunea moral-didactică, deci pe latura emoțională. Fără a da nume, indică deschiderea către autori contemporani. Dincolo de neajunsurile acestei programe, pe care nu le discut aici, sînt cîștiguri efective. Dar la nivel gimnazial vorbim mai ales despre așa-numita literatură pentru copii. Miza, chiar dacă pornește cu dreptul în gimnaziu, riscă să se piardă la liceu, dacă nu se va păstra această deschidere. Însă aici intervin dificultățile adevărate, și numesc doar cîteva dintre ele. Pentru că abia la liceu putem vorbi despre identificarea valorii estetice, despre identificarea și analiza viziunii despre lume, despre curente literare și evoluții ale formelor și ideilor, un prim hop de trecut îl reprezintă timpul. Concret, numărul anilor de studiu este același ca acum 50 de ani, însă în ei ar trebui înglobată și literatura ultimilor vreo 50 de ani cel puțin. Sînt ferm convins că e necesar să recuperăm mai mult din literatura anilor ’60-’80 mai întîi. Breban, Buzura, oniriștii, apoi mari poeți optzeciști și optzecismul în sine, ca orientare literară, ar avea nevoie de loc în programă.

În privința literaturii extrem contemporane, sînt și alte hopuri de trecut. Unul este cel al validării. Aș vedea acest hop depășit prin dezbateri publice la care să participe specialiștii, cercetătorii și criticii literari ai acestei generații și includerea, în urma acestei etape, în programă a direcțiilor și tendințelor contemporane, generația 2000 obligatoriu și apoi tendințe ale literaturii postdouămiiste, însoțite nu de nume canonice, nici de titluri, ci de seturi orientative de nume și de opere, dintre care profesorii să poată alege. Dar cu titlu obligatoriu, nu facultativ: studiul direcției literare și a doi poeți, respectiv doi prozatori, de exemplu. Of, dar știu cît de greu s-ar ajunge la aceste validări: scriitorii vii sînt, cum e și firesc, oameni cu orgolii, cu parti-pris-uri care ar genera dușmănii și lupte pentru puterea de a fi în lista canonică. Ce să fie, ce să fie? Aldulescu sau Dan Lungu? Soviany sau Radu Pavel Gheo? Mălaicu-Hondrari sau Tudor Ganea? Angela Marinescu sau Mariana Codruţ? Dan Coman sau Ștefan Manasia? Ștefan Baghiu sau Alex Văsieș? Etcetera… Totuși, prin dezbateri susținute de specialiști, cred că ar fi posibil.

Un alt hop de trecut este cel al formării profesorilor. Dacă ne dorim, și ar trebui să ne dorim, ca literatura contemporană să nu existe în programă doar de formă, ar trebui să le oferim profesorilor instrumentarul cu care ei să opereze. Nu e dezonorant pentru colegii mei să spun asta: formarea universitară nu prea conține cursuri de literatură extrem contemporană (din cîte știu eu, doar la Cluj există un curs pe literatura anilor 2000, ținut de Alex Goldiș). Și cred că nici optzecismul nu stă mult mai bine în curriculele universitare. Ar fi necesare formări ale colegilor noștri. Și, apoi, să nu uităm că, pentru ca etapa să fie completă, ea trebuie să se încheie cu evaluare. Or, pentru a evalua e nevoie să ai instrumentele despre care vorbeam, normative. Care să vizeze lectura valorilor estetice, pasul necesar după lectura emoțională, de identificare. Căci aici, pentru a încheia (deși ar mai fi multe de spus) parafrazînd un vers al unui poet contemporan, Andrei Dósa, Google nu e tatăl nostru. 

Horia Corcheș este inspector de limba și literatură română, autor de cărți de didactică și scriitor.

Mai multe