Gogoniada

23 octombrie 2013   Tema săptămînii

În arborele extins al familiei, matriarhatul nu s-a pierdut... s-a ascuns, s-a disimulat cameleonic, s-a convertit şiret, dar nu s-a pierdut niciodată! Abilităţile de guvernare şi de război ies la iveală în fiecare toamnă, cînd începe campania murăturilor.

E momentul de glorie al gospodinei care, purtîndu-şi portofelul ca pe un sceptru în mînă, indică încoace şi încolo împărţirea de forţe şi tactica de acoperire a arealului pieţei de cartier. Semnalul de război e dat!

Cam aşa arăta lumea bunicii mele pe vremea cînd pensia era încă departe şi finanţele erau îndestulătoare pentru campanie. Între timp, matriarhatul murăturilor s-a estompat, iar bunica a învăţat, ca un manager priceput, să delege responabilităţi generaţiei mai tinere, care, şi ea, se apropie de pensie... Mame şi mătuşi pun, pe rînd, diferite sortimente, aleg albitura pentru congelator şi organizează „sit-ins“ de dezbatere publică şi fiert suc de roşii în curtea din spate a bunicii. Bunica se agită prin jur, se uită critic la cît de gros e sucul şi decretează momentul în care „gata, s-a fiert destul, aduceţi sticlele!“ Din campanie extinsă în slujba supravieţuirii peste iarnă, gogoniada a devenit un fel de hobby de weekend, pe care femeile de vîrsta a doua îl respectă mai mult ca să îi facă plăcere bunicii şi ca să se întîlnească, oarecum complice.

Aici am auzit brodîndu-se cele mai stranii poveşti, la un pahar de vişinată, dar şi cele mai plastice letopiseţe de microistorie familială despre ce şi cum era odată. Cînd se relaxează, bunica explică din tainele unei adevărate femei şi se uită oarecum sever către generaţia mea, de treizecişiceva, care chiar dacă accidental în zonă, pentru că are carnet şi transportă murăturile cu maşina, oricum nu e nimic de capul ei... habar n-are să coacă o vînătă, unde mai pui că nici nu face ciorbă în fiecare săptămînă!

– Ascultă, dragă, bărbatul ăla al tău nu cere şi el un ardei iute murat? mai zice cîteodată, perplexă...

După care se insinuează mieros şi persuasiv, acoperind nevinovată cu mîna cartea pe care o citesc:

– Nu vrei să te înveţe mamaia să pui şi tu o varză murată? Nu e bine, mamaie, să stai aşa, să nu faci tu nişte sarmale cu varza ta, din butoiul tău, cine ştie, poate altele sînt mai gospodine şi....

Asta pare să fie frica majoră, ce se întîmplă dacă aiurita asta pică testul şi o lasă bărbată-su? Lucrurile se dreg invariabil cu un hohot de rîs din partea mea, şi o privire dezaprobatoare din partea ei.

– Mă rog, oftează şi pleacă, bombănind şi uitîndu-se cu dublu reproş la mama, dacă nu vreţi să înţelegeţi nişte lucruri...?!

Realizez însă că asta e varianta fericită, a celei care are încă, în jur, bunici, mătuşi, mămici... şi accept tacit criticile cu miez tradiţional. M-am întrebat însă cum e prin alte foste mari gospodării... aşa că am plecat în vizită, pe la prietene încă şi mai tinere, cu mame în putere şi, din vorbă în vorbă, insinuant-nevinovat, ca bunica – că doar, dacă nu s-a moştenit talentul pentru murături, ceva tot oi fi achiziţionat la sesiunile de dezbatere publică şi tomate –, întreb:

– Tanti, dumneavoastră puneţi murături anul ăsta?

Ochii se rotunjesc de plăcere, palmele grăsuţe încep să pocnească şi urmează cîte o tiradă despre:

– Pun, cum să nu pun, mamă... ce casă de oameni e aia fără gogoşari la friptura de Crăciun?! Şi salata de boeuf n-are nici un gust cu fierturile alea oţetite de la supermarket! Ştii că am păţit-o odată, începe să se destăinuie. Am luat gogoşari tîrziu, nu ştiu cum, şi după o lună erau toţi fleşcăiţi! N-a mai avut salata de Revelion nici un gust! oftează ea. Degeaba ai de toate dacă nu ai murături bune! conchide, sintetizînd răspunsul la toate întrebările mele nepuse.

Înţeleg că, şi pentru generaţia ei, murăturile au cumva o valoare de autenticitate care se extinde asupra sărbătorilor de iarnă, că fără ele e ca şi cum gospodina nu există, se anulează.

– Aa, se întoarce din uşă, era să uit.... Să ţii minte de la mine, la gogoşari, dacă vrei să iasă buni, nu uita să pui miere, nu zahăr, spune cu voce scăzută, uitîndu-se la mine atent.

Înţeleg că mă place, că iată, am primit gratis un secret de familie. Îi mulţumesc încercînd să par serioasă – voi ţine minte!... Şi ea se retrage satisfăcută.

Mă gîndesc dacă sentimentul de autenticitate conferit murăturilor de casă are sau nu legătură cu epoca de dinainte de ’90, restrictivă culinar, sau doar cu lipsa în general, cu nevoia ancestrală de a te pune la adăpost pe timp de iarnă şi a te baricada împreună cu proviziile. Oricum, este aici şi un aspect de ceremonial, un ştaif de femeie adevărată – cum zice bunica, de gospodină autentică – aş spune eu.

Dar pentru că ştiu totuşi că, în generaţia mea, lipsa de timp e cronică şi termenele proiectelor profesionale se înghesuie toamna parcă înadins pentru a te culpabiliza pentru serile de vară furate, mă întreb ce fac femeile din această generaţie. Evident, nu pot întreba aşa... natural:

– Ce mai faci, dragă, tu pui gogoşari anul ăsta?

Aşa că încep precaut, la o pauză de ţigară, o mică discuţie despre tradiţia de Crăciun, dacă mai stăm pe-acasă, ce mîncăm. Şi aflu că, de cele mai multe ori, murăturile se importă de la ţară, de la părinţi, de la mătuşi, şi doar în cazurile de izolare cronică se achiziţionează de la magazin. Şi aici, neîncrederea e majoră, dar ce să-i faci, cînd nu e timp, te înveţi şi cu sarmalele, nu numai cu murăturile de la magazin!

Iată însă că, pentru neînţeleasa „generaţie hipsterească“, există scăpare din simulacrul murăturilor de cumpărat. Noul trend – magazinele de murături eco, în care o doamnă cu ţinută simpatică – semiartistică, semitradiţională – te îndeamnă să cumperi murături ca la mama acasă, puse tradiţional după nu ştiu ce reţetă din Oltenia, Moldova sau Banat, în funcţie de preferinţe.

Prin urmare, tradiţia se recuperează, chiar dacă prin simulare, şi aplecarea noastră pentru mîncarea eco, cel puţin în intenţie, va salva, probabil, şi murăturile tradiţionale de la extincţie! Doamne-ajută!

Cristina Ivan este cercetător şi doctorand în Studii culturale la Universitatea Bucureşti.

Mai multe