Globalizarea regională prin manele
În 2007, o editură universitară din Statele Unite (Scarecrow Press) publica volumul colectiv Balkan Popular Culture and the Ottoman Ecumene, consacrat muzicilor populare noi din sud-estul Europei: chalga din Bulgaria, arabesk din Turcia şi Macedonia, turbofolk din fosta Iugoslavie, laiko din Grecia, tallava din Albania, maneaua din România. Titlul pune un accent uşor iritant pe trecutul ultimelor cinci-şase secole, cele în care ţările din regiune au vieţuit într-o dependenţă mai mult sau mai puţin severă faţă de Înalta Poartă (dependenţă de care balcanicii ar prefera să uite). Volumul propriu-zis este însă excelent, iar articolele sale îşi extind abordările dincolo de decupajul temporal sugerat prin titlu. Astfel aflăm că fiecare muzică are o amprentă teritorială şi etnică mai mult sau mai puţin clară, dar că toate se aseamănă prin sonoritatea globală, pe care „străinii“ s-au deprins să o identifice ca „balcanică“. Pesemne că, de la o anumită distanţă geografică şi culturală, aspectul lor general se impune atenţiei în detrimentul detaliilor, semnificative doar pentru localnici. Muzicile noi coexistă sincretic cu dansul, vorbirile, gestica şi comportamentele specifice ale participanţilor la producţia muzicală. Comodificate într-un ambalaj video, ele etalează un univers iconic populat cu cadîne, văluri, bărbaţi cu caftane şi turbane, cămile, bazaruri, ghiuluri etc. – adică simbolurile prin care Occidentul şi-a reprezentat, vreme de secole, Orientul –, dar şi cu maşini şi motociclete puternice, piscine, vile somptuoase etc. –, adică cu simbolurile prin care Orientul mai jerpelit îşi reprezintă rîvnita bunăstare occidentală.
În decursul vremii, muzicile populare din Balcani au urmat traiectorii paralele, s-au împletit sau, dimpotrivă, s-au înfruntat şi au încercat să se distingă cît mai net unele de altele. În ultima vreme, ele au tendinţa să fuzioneze. Muzicienii din diferite ţări cooperează uneori direct pentru realizarea fuziunilor, prilej cu care îşi împrumută instrumente, ritmuri, timbruri vocale şi instrumentale, melodii şi modalităţi de ornamentare şi acompaniere a acestora. (Cooperarea lor este reflectată îndeosebi de canalul de televiziune Balkanika.) Fuziunile sînt spontane: nici o autoritate instituţională nu le dirijează şi nu le sprijină. Dimpotrivă, autorităţile le detestă, socotind că ele pîngăresc sacrosancta identitate naţională. (Statele nou-apărute după dezmembrarea Iugoslaviei au, de altfel, mare trebuinţă de o identitate sonoră nouă şi pe cît posibil mai particulară.)
Se afirmă deseori că muzicile noi subminează moravurile publice, insuflîndu-le oamenilor ideea că banii sînt la îndemîna oricui învaţă reţetele şmecheriei. Dar aceleaşi muzici deplîng sacrificiile, suferinţele şi dezamăgirile emigranţilor şi iubirile îndrăgostiţilor, exaltă familia, hrănesc ura faţă de duşmani – totul în cuvinte prozaice, bolovănoase. Nici una dintre preocupările oamenilor de rînd nu le este străină. Dinamice şi libere de constrîngeri fiind, ele au disponibilitatea de a o apuca în orice direcţie le împinge viaţa.
În Balcani, muzicile noi sînt iubite fanatic de unii şi detestate de alţii. Ele au o calitate pe care nici măcar detractorii nu le-o pot nega: sînt reflectarea fidelă a societăţilor de azi. Societăţi subminate de corupţie, cu ierarhii sociale strîmbe, în vîrful cărora s-au căţărat les nouveaux riches hulpavi şi neruşinaţi. În căutare de embleme sonore, aceştia din urmă şi le-au apropriat şi se servesc de ele în petrecerile în care aruncă, demonstrativ, bani cu nemiluita (conspicuous consumption).
Maneaua, arabesk, chalga, turbofolk, laiko, tallava... toate au făcut de mult pasul globalizării regionale. De o vreme, ele comit următorul pas: se deschid către lumea largă. Au absorbit, în acelaşi melting pot, samba, flamenco, reggae, rock, jazz, hip-hop, ba chiar şi muzică clasică!... Creatorii şi colportorii lor principali sînt pretutindeni lăutarii romi, care o marchează stilistic într-o proporţie deloc neglijabilă.
Speranţa Rădulescu este etnomuzicolog.
Foto L. Muntean