Ginurile domnilor geologi

Greu de ales exemple în care era aplicată dubla măsură în perioada comunistă – a anilor 1970-1980. Nu pentru că nu erau, ci din contra, pentru că erau prea multe. Tratamentul privilegiat al copiilor de activiști sau securiști, drumul „prin față” la cozile nesfîrșite la carne, ouă, ulei – de fapt, la orice – pentru cei care aveau statutul privilegiat de vînzători la alte magazine (unde se făceau alte cozi) sînt atîtea exemple despre care vor fi vorbit mulți alții pînă acum. Iar după 1990 nu s-au schimbat prea multe, din păcate. Sînt însă unele momente pe care le voi ține minte mereu.

Toamna anului 1989. România joacă împotriva Greciei, la fotbal. Mare meci cu miză, e meci important pentru calificarea la Mondialul din 1990. Merg în Grozăvești, să văd meciul în cămin, cu colegii mei. Ei stau în Căminul B, se adună mulți prieteni și colegi de la multe facultăți din Universitate – și atmosfera e mult mai vie. Ajung la prietenul meu Dan în cameră – toată lumea e pe geam și urlă spre căminul vecin, C, în care sînt cazați străinii – mulți dintre ei greci. Toate ferestrele celor două cămine, pe partea comună, sînt pline de suporteri care strigă isterizați cuvinte puțin laudative la adresa grecilor (ai noștri), a românilor (cei din C). Pare un vulcan sonor, cu invective zburînd în toate direcțiile. La un moment dat, între cămine apar cei doi milițieni de la secția locală. E clar că numai ordine publică nu e. Încep să urle la străini să înceteze, că vor fi toți aspru sancționați, amendați, deportați. Apoi se întorc spre studenții români și le zic „Haideți, băi băieți, stați și voi mai ușor, dați-o încolo de treabă…”.

Început de iulie, 1990. Sînt student în anul al II-lea la Geologie, în practică la Baia Mare. Imediat după mineriada din iunie 1990, simțim ostilitatea celor mulți, speriați și dezinformați cum că studenții ar fi vrut să dea o lovitură de stat. La mina Cavnic, un tehnician miner ne spune sincer părerea lui despre noi. Sîntem o șleahtă de golani puși pe rele, care nu vom face nimic bun în viață. Sîntem cu toții criminali, că vrem să îl schimbăm pe Domnul Iliescu, cel care e atît de blînd. Se vede pe fața lui. Noi, bucureștenii, sîntem, evident, vinovați de toate relele… Omul ne ceartă fără să ridice tonul. E clar, în ochii lui sîntem ce poate fi mai rău pe lume. Reacționari, vînduți. Colegii mei din Maramureș sar cu gura pe el, zicînd că nu e așa, că au fost în Piața Universității și că situația e complet diferită. Cînd află că cei doi îi sînt co-județeni, minerul se uită la ei cu milă și le zice: „Săracii de voi, sînteți copii buni. V-au sucit bucureștenii ăștia mințile…”.

Am fost cîteodată și de partea însorită a vieții. Anul 1998, satul Sf. Gheorghe, Deltă. E perioada în care măsor plaja de acolo din ianuarie pînă în decembrie. Sîntem deja adoptați în sat. E vară, căldură toridă și acum în sat sînt și turiști. Ne-am întors de la lucru și Nea Gică, patronul de la Zorile, ne-a alertat că nu mai are decît două sticle de gin – iar vaporul cu marfă vine abia peste două zile. Colegul meu Gigi îi cere ca tot ginul să fie păstrat pentru noi, cei care stăm în soare, la lucru, zi-lumină. Revenim de pe teren. Gigi se duce să comande gin-tonic-urile reci pentru echipă și dă de un turist care se ceartă cu patronul-barman. Turistul îi cere un gin-tonic – patronul îi zice că nu are. Chiar dacă sticla e mare, pe raft, la vedere. Ne luăm ginurile și îl auzim pe patron lămurindu-l pe turist: „Astea nu sînt ale mele, sînt pentru domnii geologi”.

Dubla măsură nu se aplică doar la noi. În anii trăiți în Veneția, acceptat fiind în comunitatea locală și învățînd dialectul, am văzut de multe ori cum patronii teraselor și restaurantelor îi taxau pe italienii veniți din afara regiunii ca pe orice străin. Dar dacă vorbeai un pic de dialect, cei mai mulți patroni îți aplicau imediat un alt tarif (nu cel afișat), mult mai favorabil. Am întrebat de ce sînt favorizat eu, care nu sînt italian. Mi-au zis clar că trăim împreună în lagună, sub steagul lui San Marco, și asta contează mai mult decît un pașaport.

Dar cele mai multe exemple sînt tot din România. E drept, cu timpul, și exemplele s-au schimbat.

Anii 2010… Stau în mașină, la coadă la controlul de pașapoarte să ies din țară. M-am plictisit de așteptare, mașinile trec prin punctul de control încet, una cîte una. Dintr-o dată intră în trombă un hîrb. Șoferul deschide geamul, fluieră, e grăbit. Polițiștii îl salută și îi fac semn să treacă mai departe. Demarează cît poate de repede. Unul dintre polițiști trece pe lîngă mine și îl întreb de ce nu l-a trimis la control pe vitezomanul grăbit. Răspunsul mă lămurește: „Ce-ai, domʼle? Vrei să se supere nașuʼ?”.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național pentru Geologie Marină – GeoEcoMar și profesor onorific la Universitatea din Stirling, Marea Britanie.

Foto: flickr