Gînduri pe invers despre migraţie
● În 2012, colegul meu Ciprian Ciucu a venit cu teoria că toată discuţia de atunci despre Schengen şi corupţie lăsa deoparte legătura dintre Schengen şi migraţie. Ciprian a scris atunci un raport în care făcea legătura între accederea României în Schengen şi rutele de migraţie în sudul Europei – o temă de care nu se vorbea deloc la noi. Deja de atunci erau 60.000 de azilanţi pe an în Grecia şi centrele de primire erau suprapopulate. Partea ciudată cu Grecia e că e parte din Spaţiul Schengen, dar nu are graniţe terestre cu alte ţări din Spaţiul Schengen. Singurul stat UE cu care Grecia are graniţă terestră este Bulgaria. Imensa majoritate a migranţilor care ajungeau în Grecia nu doreau să rămînă acolo, ţinta lor erau Germania şi nordul Europei. Pe unde să o ia? Ruta cea mai scurtă geografic e prin Macedonia-Serbia-Ungaria. Adică exact ruta unde se întîmplă acum scenele dramatice cu migranţi. Încă de atunci apăruse presiune pe graniţa Serbiei – în sensul că trecerile ilegale erau numeroase sau că poliţia sîrbă avea o politică de a închide ochii: îi urci în autobuze pînă la următoarea graniţă, unde devin problema ungurilor. Deci, ca să scape din Grecia, migranţii trebuie să treacă trei frontiere. Ce s-ar întîmpla însă dacă România şi Bulgaria ar intra în Schengen – simultan, aşa cum a fost mereu discuţia? E 2012, mă uit cu Ciprian pe hartă. Migrantul ar face un mic ocol, e drept, dar de la Atena pînă la Stockholm nu ar mai întîlni nici un grănicer. Evident, România şi Bulgaria ar fi devenit ţări de tranzit. Ce scria Ciprian atunci avea două urmări majore: 1) ţările din Vest aveau o motivaţie obscură importantă să ţină România şi Bulgaria afară din Schengen: să blocheze migranţii în Grecia. Chestia asta era imposibil de declarat public din partea lor, dar era o idee persistentă printre cei cu care colegul meu făcea interviuri de cercetare. Asta nu înseamnă că tot ce am auzit despre corupţie, despre nerespectarea angajamentelor de către România ar fi fost fals. Nu a fost. Adevărul e că le-am făcut viaţa uşoară celor care doreau să ne refuze. Şi fără prostia comisă de USL în 2012, probabil că am fi intrat în acea toamnă. Zic doar că a mai fost probabil un considerent luat în calcul, de care s-a vorbit mai puţin; 2) aderarea la Schengen avea şi posibile efecte colaterale de care nu eram conştienţi. Desigur, e bine să nu mai arăţi buletinul la graniţa cu Ungaria şi să nu mai rişti cozi pentru controale, dar poate te trezeşti cu zeci de mii de migranţi care trec pe la Giurgiu ca să ajungă la Berlin, prin Oradea. Şi dacă Grecia nu îi identifică, ai obligaţia legală de a o face tu, România, şi să le acorzi azil. Eram pregătiţi pentru asta? E motivul pentru care, de la acea discuţie cu Ciprian, nu am manifestat entuziasm faţă de tema Schengen. Mi s-a părut ridicolă campania de pe Facebook cu românii care îşi adăugau „Schengen“ la nume atunci cînd Ponta şi Corlăţean au spus că nu mai e aşa mare prioritate să intrăm. Pur şi simplu era o discuţie mai complicată decît lăsa să se vadă entuziasmul public.
● Dar am fi pregătiţi să primim migranţi? Măcar ca ţară de tranzit, cum e Ungaria acum (care se comportă, ca stat, ruşinos)? Nu cred. România are o cultură civică destul de parohială, sîntem învăţaţi să ne pese de oameni pentru că sînt români, nu pentru că sînt oameni. S-ar zice că experienţele noastre recente de migranţi – două milioane de români au plecat în alte ţări europene – ne-au făcut înţelegători faţă de săracii care caută o viaţă mai bună la alţii. Dar nu e deloc aşa. Din isteria anti-români a presei britanice şi italiene am rămas cu ideea că au ceva cu noi în calitate de români. Foarte mulţi dintre noi au găsit soluţia pentru disonanţa cognitivă: ăia sînt ţigani. Au ajuns să creadă că italienii au ceva, de fapt, cu ţiganii. Dacă nu ar fi ţiganii, italienii ar fi bucuroşi să primească români care să le ia job-urile. Cînd se întîmplă vreun accident pe undeva afară, presa din România relatează doar dacă a murit vreun român acolo. E ceva relevant pentru modul în care am fost învăţaţi să empatizăm: doar în interiorul grupului de referinţă. Doar pentru români. Eu sînt îngrijorat pentru anii ce vin. Inevitabil, pe măsură ce se dezvoltă, România va deveni şi o ţară-ţintă pentru migraţie. Probabil unii angajatori vor fi mulţumiţi, dar majoritatea populaţiei va suferi un şoc. Românul mediu nu va vedea nici o problemă să vorbească pe Skype cu vărul care e măcelar la Malaga şi s-o afurisească pe siriana care e croitoreasă la Arad sau Timişoara (unde şomajul e aproape zero şi se caută muncitori). Vărul de la Malaga e un om necăjit care munceşte şi el ca să îşi crească copilul, făcînd o muncă grea pe care spaniolii oricum nu o vor. Siriana de la Arad e o posibilă teroristă infiltrată care refuză să vorbească româneşte fără accent, miroase urît şi nu ştie cine e Andreea Marin, pentru că refuză să se integreze în societatea noastră tolerantă, şi sigur va naşte nişte viitori terorişti, aşa cum fac mamele arăboaice în toată Europa de azi. Românul mediu nu va trage nici o paralelă între văr şi siriană, pentru că a fost învăţat de mic că empatia e numai între români. Experienţa de integrare a altora – cu basarabenii – are rezultate mai degrabă mixte. Marea obsesie a românilor din România faţă de românii din Basarabia a fost la modul: dar ăştia sînt români pe bune? Că parcă vorbesc cam ciudat. În multe oraşe din România, pieţele unde vindeau moldovenii se numeau „La ruşi“, semn că mulţi români au decis rapid cîtă empatie merite să acorde basarabenilor. Cei băgaţi în sistemul de educaţie – liceu, facultate, pe locurile puse gratis la dispoziţie – intră într-un program de românizare accelerată, în ideea că sigur au ratat cînd erau mici lecţiile despre voievozi şi Eminescu. În fine, cei mai mulţi s-au integrat şi au fost bine primiţi, dar dacă am fost atît de atenţi ca basarabenii să fie români în mod corect, cum va fi cu sirienii, ucrainenii şi alţii unde nu există dubiu că nu sînt români? Studenţii la Medicină din ţări non-UE învaţă româneşte ca să poată studia aici, dar nu au voie să profeseze la noi decît cu restricţii absurde, deşi ne plîngem că ne pleacă medicii noştri.
● Subiectul migraţie ţine agenda presei europene şi se tot cer măsuri. Cam cum era cu terorismul la începutul anului, după atentatele din Franţa. Ciclul e acelaşi: isterie, se cer măsuri, se dă vina pe UE că nu face nimic, apoi vor uita. Ca la fiecare subiect de mare emoţie publică, cantitatea de prostii debitate în spaţiul public e îngrijorătoare. Şi nu mă refer aici la Facebook sau blog-uri – ele oricum îmi subminează sistematic încrederea în umanitate. Vorbesc chiar de oficiali din ţări europene. Vicepremierul ceh Andrej Babis cere închiderea imediată a frontierei externe Schengen şi implicarea NATO. Să te cruceşti. Frontiera externă Schengen este securizată, nu deschisă. Declaraţiile oficialului ceh lasă impresia că te poţi plimba cu hidrobicicleta din Siria pînă la Berlin, cu escală la Praga. De fapt, acordul Schengen a însemnat desfiinţarea controalelor la frontierele interne, dar întărirea celor externe. Exact cum ştim noi în România, am cheltuit mai mult de un miliard de euro (majoritatea fonduri UE) pentru a securiza frontierele externe – cele cu Moldova, Serbia şi Ucraina – pentru a ne pregăti pentru Schengen. Adică ce ar vrea vicepremierul ceh să facem mai mult? Cum se poate întări şi mai mult frontiera contra unor bărci pneumatice pline de refugiaţi civili? Au tras grănicerii italieni şi greci în aceste bărci şi au rămas fără muniţie de e nevoie să-i întărim? Babis foloseşte metafore militare pentru o chestiune care nu se poate rezolva prin forţă. Cînd refugiaţii au forţat frontiera greco-macedoneană, poliţia a folosit gaze lacrimogene. De unde scene cumplite cu femei şi copii întinşi pe cîmpuri, cu bărbaţi răniţi de schije de la proiectilele lacrimogene. Macedonenii au lăsat-o apoi baltă, oamenii au ajuns la trenuri, cu destinaţia frontiera Serbia-Ungaria. Unde s-au repetat scenele, fără gaze lacrimogene, că nu avea rost. Ce ar fi putut să facă mai mult poliţia de frontieră macedoneană? Să tragă cu gloanţe?
● Stupiditatea devine majoră atunci cînd oficialul ceh cere implicarea NATO. Aceeaşi fiind dilema: adică ce ar face NATO în Mediterana, de pildă, ar trage în bărci? Mai ales că apelul la NATO vine dintr-o ţară – Cehia – care s-a opus deplasării de trupe NATO spre Est pentru a răspunde agresivităţii Rusiei. S-ar zice că omuleţii verzi ai Rusiei trebuie opriţi de miliţia rutieră, în schimb NATO trebuie să-şi arate muşchii la refugiaţi. Cînd am scris gîndurile acestea pe Facebook au sărit pe mine dinspre dreapta conservatoare. Se pare că sînt de stînga şi sufletist cînd vine vorba de migraţie. Evident, resping prostia că stînga ar fi sufletistă şi dreapta cinică – dimpotrivă, empatia stă bine la dreapta (a se vedea rubrica de acum două săptămîni). Numai că la dreapta avem are o mare problemă cu migraţia, atît în UE, cît şi în SUA. E probabil motivul pentru care republicanii vor pierde alegerile din America – pentru că au refuzat normalizarea temei (George W. Bush a propus o reformă, sabotată de republicanii din Congres), aceasta a devenit nocivă şi permite unui clovn ca Donald Trump să ia ostatică baza republicană cu resentimente anti-migranţi. Ce propun aceşti oameni? Prostii cu garduri şi armată la graniţe. Care nu funcţionează chiar dacă eşti destul de nebun să le aplici – aşa cum a aflat şi Viktor Orbán, care a refuzat să primească voluntar azilanţi şi şi-a tras gard la graniţă, iar acum s-a umplut Ungaria de azilanţi în tranzit care nu dau doi bani pe ce crede Orbán. Însă e o modă la dreapta populistă să vorbeşti de muşchi militari şi să te dai băţos în faţa migranţilor civili, deşi toată lumea ştie că nu vom folosi gloanţe şi tancuri contra civililor – de asta ne numim lumea civilizată.
● Desigur, mi se poate spune că NATO ar trebui să intervină militar în ţările de origine – este ceea ce zice colegul meu Ciprian Ciucu la el pe Facebook. OK, împărtăşesc nostalgia după o Americă cu muşchi, căreia să i se ştie de frică. Dar intervenţiile militare nu sînt o metodă bună de a preveni sau împiedica valuri de refugiaţi. S-a intervenit în Libia pentru a-l împiedica pe Gaddafi să masacreze populaţia. Scopul acela a fost atins. În schimb, perioada post-conflict nu a fost gestionată şi ne trezim acum cu acest val de refugiaţi. De unde apare întrebarea legitimă: am scăpat populaţia de Gaddafi, ar fi trebuit să ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce poate să urmeze? Libia e în sine o ţară de origine pentru migranţi, dar şi de tranzit, dinspre Africa sub-sahariteană. Cinic vorbind, regimul criminal Gaddafi reprezenta şi o barieră de protecţie, care acum nu mai există. Nu înseamnă că nu ar fi trebuit să intervină militar europenii contra lui Gaddafi, spun doar că e o iluzie că intervenţia militară previne sau opreşte refugiaţi. Obama a fost dispus să intervină militar în Siria, dar totul a căzut cînd Parlamentul britanic a refuzat să acorde permisiunea ca armata britanică să i se alăture. Ar fi fost mai bine ca americanii să intervină militar în Siria? Evident că da, probabil ISIS nu ar fi ajuns să controleze un teritoriu mai mare decît România. Dar asta nu înseamnă că oamenii ar fi stat acolo, aşa cum nu stau în Irak, unde americanii au fost prezenţi militar. Intervenţia NATO în Kosovo a fost declanşată şi de valurile de migranţi care fugeau de Miloşevici. Acesta a fost înfrînt şi Kosovo a devenit un stat. Asta nu înseamnă că nu mai e o sursă de migranţi – de fapt, cele mai multe cereri de azil în Germania, în acest an, au venit din următoarele ţări: Siria, Kosovo, Albania, Serbia. Deci să lăsăm muşchii militari şi băţoşenia anti-migranţi deoparte, soluţia e mult mai complicată. Ca şi în cazul isteriei cu terorismul, nu e nici simplă, nici la îndemînă şi nici foarte mulţumitoare – trebuie iar să alegem între a ne proteja prosperitatea şi a ne respecta statutul de lume civilizată.