„Gîndul că lumea asta nu e doar urîtă şi rea mă ajută enorm“ – interviu cu Radu CIORNICIUC

Radu Ciorniciuc e jurnalist. Scrie şi documentează subiecte grele, care se află la o distanţă cam de la cer la pămînt de fericire. Am vorbit despre poveşti şi personaje, despre zîmbete adevărate şi drame. Îl puteţi găsi pe casajurnalistului.ro.

Se contaminează jurnalistul de nefericirea/nenorocirea personajelor și subiectelor despre care scrie? Care e subiectul/povestea care ai simțit că te copleșește și cum ai reușit s-o scoți la capăt pînă la urmă?

Contaminarea, asumată și controlată, prin empatie, poate fi un instrument care ajută la înțelegerea și scrierea unui subiect. Dincolo de contextul politic și social în care se întîmplă lucruri nefericite și nenorocite, jurnalismul e despre oameni și despre ce-i face pe oameni să fie oameni. Toxic e atunci cînd jurnalistul începe să se identifice cu subiectul sau cu personajele despre care scrie. Cînd nu își asumă rolul și scopul jurnalistic și se solidarizează peste măsură cu nefericirile celorlalți, inevitabil își contaminează rațiunea cu părți din iadul pe care-l documentează. Abordarea asta radicală îi poate distruge viața și realitatea personală. Adică fix spațiul în care mintea lui ar trebui să-și regăsească limpezimea – din care ies textele alea care ajută oamenii să înțeleagă mai bine lumea ciudată în care trăiesc. În ultimii doi ani am lucrat ca reporter, de multe ori sub acoperire, prin tot felul de locuri în care se întîmplă abuzuri extreme. Am scris și am lucrat la filme despre rețele de sclavie umană, trafic de carne vie, animale abuzate la scară industrială, natură distrusă de lăcomie… Indiferent cît de puternice mi-au fost motivațiile, au existat momente în care am simțit că e prea mult. Însă am încercat să găsesc, pentru fiecare documentare care mi-a permis, cîte o „misiune“ paralelă, în afara subiectului, dar în beneficiul bunăstării mele emoționale. Cînd documentam condițiile mizerabile de muncă de la cel mai mare procesator de fructe din UK, în paralel cu munca din fabrică, îi învățam pe doi dintre „colegi“ engleză. Am învățat enorm de la ei. Despre reziliență, în primul rînd. Pe alți muncitori, care erau acolo de ani buni și care n-au mers niciodată mai departe de gardul care le împrejmuia baraca, i-am luat și i-am plimbat cîteva zile pe dealurile din Kent. Prin campusul universitar de la facultatea de teatru, printre studenți care repetau pentru examenul de dramaturgie, pe străduțele din jurul catedralei din Canterbury, prin pub-uri istorice cu zeci de feluri de beri tulburi… Le-am făcut poze „frumoase“, cu ei zîmbind pe bune, pe care să le trimită acasă familiilor care habar n-aveau în ce condiții muncesc și locuiesc frații sau tații lor. De la ei am învățat cele mai proaste glume. Gîndul că lumea asta nu e doar urîtă și rea mă ajută enorm, mai ales cînd sînt pus sub presiunea unui subiect cu mize atît de mari. Că nenorocirile pe care le documentez sînt temporare și au rezolvare. Și că scopul meu acolo este să forțez societatea să dezbată, să găsească soluții și să rezolve problema.

Cînd ai spus ultima dată „Mamă, ce fericit sînt!“?

Cînd am ținut de mînă un om care credeam că o să mă salveze. 

Dar „cît de nefericit sînt“?

Cînd mi-am dat seama, din nou, că singurul om care mă poate salva sînt eu.

Nefericirea va vinde întotdeauna mai bine decît fericirea. Cum găsești dreapta măsură în dramele din jur care devin apoi istorii scrise?

E adevărat că extremele negative atrag atenția cel mai mult. Însă un jurnalist poate folosi o extremă, sau o dramă, pentru a semnala un fenomen social care produce rău. Desigur, poate folosi dramele din jur și pentru trafic pe site sau bani din reclame, însă, în general, mă feresc să gîndesc în termenii ăștia. Sînt drame care vorbesc despre noi toți și care pot stabili amploarea unui fenomen. Cred că aici se poate găsi un soi de măsură de relevanță a unei drame.

Dacă ar fi să vorbești despre oamenii cei mai fericiți pe care i-ai cunoscut, unde i-ai întîlnit, cum arată și ce ți-au zis?

Fericirea cred că ține și de dorința cuiva de a-și organiza și hrăni nevoile în funcție de scopul lui. Imediat sau îndepărtat. Dacă drumul spre scop e clar și realist, atunci fiecare nevoie împlinită poate coincide cu ceva ce s-ar putea numi clipă de fericire, un pas mai aproape de ideal. Fericirea vine din proces, nu din atingerea scopului. Scopul, odată atins, moare. Am întîlnit niște oameni într-un moment în care păreau extrem de fericiți, deși viața lor era un coșmar. Tocmai ocupaseră un fost sanatoriu sovietic, în mijlocul unei păduri de la marginea Kievului, după o săptămînă de dormit pe la străini și pe străzi. O familie de medici din Donețk, cu patru copii, refugiați după ce le-a luat foc cartierul de la bombele cu care trăgeau rușii în ucraineni. Era unul din puținele momente în care nu și-au mai făcut probleme că nu or să aibă unde dormi în perioada următoare sau că o să le bubuie casa vreun tanc. Aveau fețele fine, ochii albaștri și triști. În cîteva săptămîni, familia de medici a făcut din sanatoriul semipărăsit un adăpost pentru refugiații din estul țării, cu creșă pentru cîteva zeci de copii, rețea de voluntari care cereau de mîncare pe la piețele din Kiev și bucătărie unde se gătea, în schimburi, pentru toată lumea. Nu-mi dau seama ce altceva, în afară de scopul de a-și vedea copiii îngrijiți, le-a dat putere să facă toate astea. Ei mi-au spus că nefericirea vine din lipsa scopului și nu din contextul, uneori debil, în care te afli.

 Vremurile sînt tulburi și fericirea devine un fel de lux de prost gust. Nu te mai poți afișa cu ea. Salvăm lumea sau salvăm ce putem?

Cred că toți merităm să fim salvați. Unii mai mult decît ceilalți.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: R. Ciorniciuc