Ghidul viitorului jurnalist – politețea adaptivă

Înainte de a începe jurnalismul, presa mi se părea un domeniu atît de îndepărtat de visurile mele încît nu m-aș fi gîndit vreo secundă că voi ajunge în poziția în care să-mi doresc să fac parte din ea. Și iată că am ajuns. Sînt în anul al treilea, iar oamenii care mi-au fost (și-mi sînt) profesori și mentori m-au determinat să nu renunț. Imediat voi termina și tot ce am învățat m-a făcut să realizez că jurnalist nu te naști, ci devii. Poți să ai o anumită orientare spre scriere, cuvintele să-ți curgă șuvoi, dar jurnalismul urmează niște reguli. În manualele de jurnalism, regulile sînt stricte și devin obligatorii pentru jurnalistul de la începutul drumului. Însă cele care te ghidează cu adevărat sînt regulile nescrise, cele care încep să intre în reflexul „viitorului jurnalist” prin exercițiul permanent al scrierii și al contactului cu oamenii (fie și telefonic sau prin e-mail) ca apoi să nu mai fie nevoie de vreun manual, ci doar de intuiție. De ce se pot intui regulile ulterior? Pentru că jurnalismul, la fel ca orice domeniu, este într-o continuă schimbare. Supunerea în fața unei reguli fără a pune întrebări și urmînd-o orbește este exact opusul comportamentului jurnalistic și funcționează doar la început, atunci cînd încă nu avem o imagine bine definită asupra jurnalismului, ci una îndeajuns de vagă. Aici nu vorbesc despre revoltă, despre radicalizare, ci despre a pune întrebări, a fi curios. Asta am învățat. Intrînd în contact cu tot mai mulți oameni în diversele „teme pentru acasă” pe parcursul celor aproape trei ani, am fost nevoit să mă adaptez. Adaptarea nu se predă, nu există vreun curs prin care să ni se impună reguli stricte de comportament, dar se pot generaliza niște recomandări după care să te ghidezi în contactul cu alți oameni.

Primele cîteva clipe dinaintea unui interviu au fost (și au rămas) cele mai tensionate în cazul meu, pentru că trebuie să-l observ pe cel din fața mea, să-l acomodez în poziția de intervievat și să-l determin să se exprime cît de liber dorește întrucît îl ascult cu interes, sînt acolo și nu fac interviul din obligație, ci din pasiune, vreau să aflu o poveste. Nu vrem un personaj crispat în fața întrebărilor, ci unul care să se simtă bine. Însă aici se întinde tacit o capcană. Comportamentul politicos cu care sîntem obișnuiți în situațiile de întîlniri cu persoane cunoscute intervine în conduita jurnalistică și apar greșelile. Dacă într-o discuție între prieteni, din simțul politeții, nu îl întrerupem pe cel dinaintea noastră atunci cînd deviază de la subiect, ci tindem spre a continua pe linia nouă impusă, în cadrul unui interviu devierile de la întrebare periclitează finalizarea interviului. Politețea amicală în această situație devine periculoasă, iar personajul interviului nostru trebuie oprit. Însă cum îl putem opri astfel încît să nu îi lăsăm impresia că nu ne interesează ce spune? În funcție de personaj și de modul lui de a răspunde, nu există o cale concretă care să fie eficientă la fiecare caz în parte. Personal, prefer să îl las să-și termine răspunsul, ca apoi să-l întreb cît de subtil posibil dacă e cu putință să reia cîteva puncte importante întrucît răspunsul său este unul complex și îmi e teamă să nu fi înțeles greșit. Moment în care, de obicei, personajul conturează cu entuziasm un scurt rezumat sau reia complet întrebarea. După finalizarea interviului, comportamentul jurnalistului este extrem de important în relația lui viitoare cu personajul. În punctul acesta, ca tînăr jurnalist, reacționez stîngaci, intru în sfera hiperpoliteții, promit să-l contactez cît de curînd în viitorul apropiat, promit să-i trimit interviul și repet la nesfîrșit aceleași replici. Acum, privind cu „ochiul rece”, pot să observ stîngăciile pe care le comit dintr-o dorință de a urma o conduită politicoasă modelată în funcție de persoana dinaintea mea, însă pentru a-mi schimba comportamentul, pura observație e numai primul pas.

Deși este o politețe adaptivă neîndeajuns de exersată, fără un contact permanent cu oameni din exterior, care să mă scoată din sfera confortului, nu va exista evoluție în comportament. Într-adevăr, profesorii ne-au ghidat în limitele putinței, însă experiența este cea care marchează și modifică reflexele tînărului jurnalist. Ce trebuie urmărit constant? Reacțiile politicoase echilibrate, întrucît hiperpolitețea poate să influențeze răspunsul personajului în cazul unui interviu (ori unei declarații), iar lipsa politeții sau politețea falsă, mecanică, fără vreo urmă de emoție reală față de cel dinaintea noastră, îl va pune pe cel intervievat în situația în care răspunsurile lui să fie la fel de robotice precum comportamentul nostru. Jurnalistul complet este cel care poate să determine o persoană la implicare maximă printr-o politețe adaptivă, echilibrată, pe cînd tînărul (viitor) jurnalist este cel ce încă experimentează și lucrează pentru a atinge acest punct.

Ionuț-Tiberiu Balan este student al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Litere, Departamentul Jurnalism.