Ghidul solitarului

- argument -

Stau singură, în faţa laptopului. Cursorul mouse-ului pîlpîie regulat, aşteptînd. Stau singură, ca în faţa unei coli albe de hîrtie, aşteptînd, la rîndu-mi, „să-mi vină inspiraţia“. Să se facă linişte, astfel încît să-mi aud vocea aia mică, din interior, care îmi şopteşte cuvintele ce compun acest text.

Stai singur şi nu te deranjează deloc, ba dimpotrivă. Ai nevoie de libertatea şi intimitatea pe care această singurătate ţi le oferă. Îţi place, adesea, să fii singur – cu gîndurile & cărţile & filmele tale, nestingherit de nimeni, învăluit în tăcerea protectoare a camerei tale. Să fii doar tu cu tine.

Dar nu poţi sta singur mereu. Adică poţi, dar o iei razna. Singurătatea (poate) naşte monştri, suferinţă, frică, nelinişte. Ai nevoie să comunici, să fii legat de cineva, cumva, să nu atîrni singur, al nimănui... Ştii că omul s-a născut şi va muri singur – ai tot auzit-o. Dar te încăpăţînezi să trăieşti împreună cu ceilalţi. Aşa că te înconjori de oamenii dragi. Ai nevoie să ştii că cineva se gîndeşte la tine, că îi pasă cuiva, că există măcar o persoană care ţi-ar sări în ajutor la orice oră, că cineva te iubeşte necondiţionat, aşa cum eşti tu, aşa cum zice în filmele alea uşurele, la care te uiţi cu un zîmbet plin de duioşie.

În dosarul de faţă s-au strîns mai multe singurătăţi – de la cea a scriitorului la cea a unui călugăr sihastru; de la cea a unei tinere care a schimbat ţara, fiind obligată să se recalibreze şi să-şi găsească locul în societatea britanică, la o altă tînără, care a stat aproape patru luni într-o casă „cu pereţi de sticlă“, fiind filmată 24 de ore din 24; de la cumplita singurătate în doi la cea manifestată în faţa unui ecran, oricare ar fi acesta.

Citiţi acest dosar – singuri sau cu prietenii – şi încercaţi, fie şi pentru cîteva zile, să schimbaţi banalul „Ce mai faci?“, cu care îi întîmpinaţi pe cei ce vă ies în cale, cu întrebarea „Cît de singur(ă) te simţi azi?“. Reacţiile şi răspunsurile acestora vă vor surprinde cu siguranţă. Iar asta e de bine.