Geniul, între Carpați și prăpastie

În urmă cu aproape zece ani, într-o expoziție Albrecht Dürer organizată la Muzeul Brukenthal putea fi văzută gravura „Visul doctorului (Ispita leneșului)”. La sfîrșitul secolului al XV-lea (1497/1498), Dürer imaginase un învățat adormit, căruia un drăcușor îi insuflă fantezii cu o pereche de foale. În timp ce doarme, o femeie goală chiar apare lîngă învățatul adormit, care însă nu reușește să se trezească. Un îngeraș rotunjor, care se străduiește în zadar să se urce pe catalige, completează imaginea. Trîndăvia la gura sobei, care favorizează tentațiile diavolești, este interpretarea firească a unei teme recurente în secolul al XV-lea.

Mărturisesc că, pînă la o documentare mai atentă, gravura mi-a apărut într-o altă lumină. Învățatul era într-adevăr un leneș, dar diavolul îi picura cunoașterea în ureche fără nici un efort, în timp ce o reprezentare a științei încearcă să-l trezească pentru a-l îndruma către cercetare. Dobîndirea științei fără muncă, cu alte cuvinte fără lecturi, experimente, creație, polemici, este un vis atemporal. Interpretat liber (pentru a nu spune direct: scos din contextul epocii sale), „doctorul visător” al lui Albrecht Dürer are suficienți corespondenți în societatea noastră actuală. În zilele noastre, învățatul cu titluri obținute fără efort este un personaj real, dar cu rădăcini adînc înfipte în istoria ultimului secol. 

Gravura lui Dürer este un început potrivit pentru o discuție despre oamenii ale căror realizări au fost caracterizate – pe drept cuvînt sau doar în sens propagandistic și lingușitor – ca fiind geniale. Desigur, se pot da citate, unele extrase din studii pe drept cuvînt savante, despre cine poate fi considerat geniu și ce poate fi considerat genial. Dacă pentru cei din viitor ar rămîne doar avalanșele de postări pe rețelele sociale ce glorifică realizările românilor și româncelor din ultimul secol și jumătate, impresia categorică ar fi cea a unui popor de genii. Neînțelese, ar completa, zîmbind, mulți dintre cei care își amintesc glumele amare ale altor timpuri.

Geniul în sine este un obiect de studiu pentru psihologi. Coeficientul de inteligență și capacitatea de a produce teorii științifice revoluționare sau opere de artă fără precedent, calități adesea însoțite de capacități reduse de relaționare socială, sînt îndeobște considerate ca atribute ale geniilor. Definirea geniului rămîne o problemă complexă, deschisă stereotipurilor (arată studii precum cele ale Tanjei G. Baudson), uneori greu de reconciliat cu realitatea imediată sau chiar cu trecutul istoric. Creativitatea, reprezentativitatea pentru un popor sau o cultură, în egală măsură și nebunia au fost considerate ca fiind trăsăturile specifice geniilor. Geniul apare astfel ca înzestrare individuală și construct social în egală măsură.

Mihai Eminescu este, din foarte multe puncte de vedere, un exemplu desăvîrșit: poet romantic, autor al unor texte într-o limbă română incomparabil mai frumoasă decît cea a contemporanilor săi, în nici un moment străin de bucuriile vieții, de ideile dominante negative și pozitive ale epocii sale, mort în condiții ce au dat naștere unui număr hilar de teorii ale conspirației. Genialitatea i-a fost recunoscută lui Mihai Eminescu încă din timpul vieții, în primul rînd datorită influenței lui Titu Maiorescu în viața publică de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Reducerea lui Mihai Eminescu la condiția de geniu, prin urmare la cea de creator absolut și inatacabil, spirit tutelar al unei întregi culturi, ascunde însă munca propriu-zisă, perfecționismul său în poezie. Ideile economice și politice necesită totuși analize mai puțin entuziaste. Genialitatea lui Mihai Eminescu, ca întrupare a tuturor calităților reale și imaginate ale unui singur popor, a devenit exemplul la îndemînă al autorilor de dicționare ale limbii române, precum Lazăr Șăineanu.

Infailibilitatea ce pare a însoți creația geniului conține germenii pericolului de a-l rupe de contextele universale în care se mișcă literatura, artele și științele. Există numeroase cazuri de români geniali, precum Aurel Vlaicu sau Henri Coandă, ale căror realizări au rămas, din motive foarte diferite, cunoscute superficial sau doar în cercuri extrem de specializate din lumea largă. Foarte puțini sînt feriți de controverse generate de opțiuni politice sau de viața personală. Nicolae Iorga este un alt exemplu excelent, deși opera sa este imposibil de negat. Pe Mircea Eliade căutarea obsesivă a individului de geniu care să întrupeze geniul colectiv, de fapt specificul poporului român, l-a condus către o alternativă. În opera plină de „armonii”, „corelații” și cu apel constant la „științe” a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, tînărul istoric al religiilor credea că găsise dovada geniului.

„Geniul lui Eminescu” ne-a influențat lumea de „doctori” asemănători celui gravat de Albrecht Dürer (el însuși considerat un „geniu artistic”) în foarte mică măsură, în comparație cu „geniul din Carpați”. Iar aici nu mă refer la spiritul protector al locului în sensul antic dat de vechii romani termenului, așa cum folosea sintagma Ștefan Grecianu (1825-1908) într-un discurs din 1904 despre trecutul și viitorul agriculturii românești: „apele pe care le varsă geniul Carpaților în cîmpiile noastre”. (În paranteză fie spus, fără un geniu sau o echipă de genii ale informaticii care să fi creat un algoritm excelent de căutare, această referință ar fi așteptat o descoperire întîmplătoare.)

„Geniul din Carpați” este astăzi o sintagmă pe care astăzi mulți nu o mai înțeleg. Considerată argotică, datorită utilizării excesive la începutul anilor 1990, ca ironie la adresa unei epoci ce s-a dorit a ajunge prin frig și foame la aur, „geniul din Carpați” a fost un element al cultului personalității ce îl înconjura pe Nicolae Ceaușescu. Singularizat, prin propria voință, dar cu complicitatea unui număr important de membri de partid și, în egală măsură, de intelectuali, drept conducător necontestat al statului, personaj cu ultimul cuvînt în aproape toate deciziile majore și minore, Nicolae Ceaușescu însuși a fost descris ca întruchipare a tuturor calităților unui întreg popor, întruparea sevelor neamului. În Nicolae Ceaușescu, se afirma deschis în presa și literatura propagandistică a anilor 1970-1980, geniul poporului român își găsise deplina afirmare. Un întreg aparat de propagandă acoperea prin viziunea geniului despre viitor toate eșecurile politice ce începuseră a se aglomera și a conduce, în ultimă instanță, la dezastrul economic al ultimului deceniu comunist. S-a spus adesea, și încă se observă, cum deciziile greșite ale acelor ani influențează absența de lungă durată a investițiilor în infrastructură, sănătate, educație. În acest caz, geniul nu poate fi nici măcar considerat, din nou ca în Antichitate, unul răuvoitor. Pur și simplu, geniul infailibil a fost un alibi pentru munca neproductivă și lipsa de răspundere colectivă.

Conducătorul ca geniu nu este, evident, un specific local al anilor 1970-1980. Dar nu poate fi ignorată înclinația politicienilor și intelectualilor către identificarea unui lider atotputernic, chiar și necharismatic. Cel puțin din acest punct de vedere, exista o tradiție ce preceda acumularea totală a puterii de către Nicolae Ceaușescu în anii 1970. Carol al II-lea, a cărui domnie merită o analiză în care viața amoroasă să joace un rol mai puțin important, a construit un cult al propriei persoane comparabil cu cel al altor dictatori din toate timpurile. Complicitatea cercurilor politice și intelectuale l-a transformat însă pe Carol al II-lea în întruchiparea eșecului României Mari, dar numai după ce i s-au dedicat ode, defilări și spectacole pe stadioane cu cifrul regal format din trupuri de tineri.

Indivizii geniali există, fără putință de tăgadă, poate în mai mică măsură decît cei care se cred astfel, indiferent de domeniul în care activează. Se fac în continuare descoperiri științifice geniale în timp ce se ascultă cîntece geniale și se dau pase de gol geniale. Dar ceea ce societatea contemporană pare a uita este munca propriu-zisă – eșecul, variantele, reluarea de la zero, acel 99% din geniul despre care vorbea Thomas Edison, el însuși socotit astfel. Inspirată mai degrabă de genii precum cel pretins „al Carpaților”, lumea de doctori care așteaptă cunoașterea dormind pare a prospera.

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.