„Geniul” dictatorului – în poezia encomiastică și subversivă din comunism

Într-un studiu splendid despre delirurile și fanteziile cultului personalității în politică, intitulat Istoria megalomaniei, Pedro Arturo Aguirre inventariază, într-un stil anecdotic savuros, derapajele comportamentale ale marilor tirani ai lumii, din toate timpurile, pornind de la ideea că toți au suferit de „sindromul Hybris”, înțeles, în descendența mitologiei elene, drept tulburare psihică a indivizilor mediocri, ca urmare a deținerii prea îndelungate a puterii. Potrivit istoricului mexican, odată cu intrarea în posesia acestui Hybris al puterii absolute, satrapului i se deschide rapid calea spre cultul personalității, spre proiectele faraonice, fapt ce îi întărește conștiința de geniu universal, dar îi dezvoltă și latura paranoică, ducînd, inevitabil, la persecutarea tuturor celor ostili viziunii sau metodelor sale.

Poezia românească din perioada comunistă, mai cu seamă din deceniile opt și nouă, cînd cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu ia amploare, reflectă cu asupra de măsură contribuția scriitorilor la construcția posturii de „geniu” a dictatorului, pe de o parte, dar și la deconstruirea ei, în cheie subversivă, pe de altă parte. Mult mai bine reprezentată cantitativ, creația primei categorii de contributori a și făcut obiectul unor volume cu caracter antologic, dintre care cel puțin două se cuvin amintite: Poezia unei religii politice, de Eugen Negrici, pentru meritul de a fi ilustrat dimensiunea religioasă, ritualică, a versificației encomiastice, cu tot regretul imposibilității sigilării ei, pentru totdeauna, într-un sarcofag de beton, respectiv Antologia rușinii după Virgil Ierunca, ediție îngrijită de Nicolae Merișanu și Dan Taloș, pentru acribia cu care deconspiră identitatea partizanilor devotați, de la scribi ignoranți (activiști culturali, anonimi și veleitari, exilați colaboraționiști) la scriitori valoroși. Cît despre cea de-a doua categorie, a poeților care subminează autoritatea dictatorului în texte esopice, ea este, fără îndoială, pe cît de restrînsă numeric, pe atît de ingenioasă sub raportul soluțiilor expresive identificate, literatura subversivă fiind, de altfel, considerată de criticul Ion Simuț, în Literaturile române postbelice, o direcție autonomă în peisajul estetic autohton al celei de-a doua jumătăți a secolului XX. 

Astfel, respectînd rețeta agreată oficial, poezia encomiastică dedicată lui Nicolae Ceaușescu exploatează mecanic structura imnului și a odei, resuscitează programatic figuri exemplare ale istoriei românilor, pentru a sublinia genealogia eroică a „conducătorului iubit”, și reciclează frenetic limbajul de lemn menit să monumentalizeze figura acestuia, încununată, desigur, cu toate atributele genialității, așa cum le concepuseră, cu un secol înainte, și pașoptiștii cuceriți de ideile socialismului creștin de sorginte franceză: spirit critic, profetic, de sinteză, bunătate, inocență etc. Ca orice geniu, dictatorul e, întîi de toate, un „vizionar”, un „arhitect” înzestrat cu o inteligență demiurgică – „Demiurgul a toate gînditor” (Ion Crînguleanu, „Un om, un timp, o țară“) –, care țese viitorul fabulos al poporului: „Sub fruntea lui se-ncheagă constelații / De visuri pentru cei ce sînt ori vin, / Croindu-i tainic drum acestei nații, / Stăpînă peste propriu-i destin” (Mihai Beniuc, „Fiul patriei“). Apoi, acesta e un „ctitor de țară” (Ion Brad, „Ctitorul“), un „constructor” al proiectului național, demn de înaintașii săi iluștri („Cu el sînt toți strămoșii ce-au ctitorit o țară / Alături-i stau Mircea și Ștefan și Mihai”, Corneliu Sturzu, „Prin fapte mari în timpul legendar“), cu care se aseamănă prin vitejie, dar și prin omenie („El și-a păstrat blîndețea, și mila, omenia / Și-n faptele de arme e cel dintîi soldat”, Adrian Păunescu, „Omul țării“). De asemenea, fiindcă identitatea i se construiește în logica mitului mesianic, tot lui îi revine și rolul de „călăuză”, de „cîrmaci” al mulțimii către ideal („Cîntarea României se cuvine / Întîiului ce-a țării cîrm-o ține / Și caută destinul să-i îndrepte / Spre comunism pe tot mai nalte trepte”, Mihai Beniuc, „Întîiul fiu al țării“), de „soare” pe cerul patriei, simbol heraldic vital pentru întreaga suflare („Conducător iubit, doream să vii, / Chemat de țară și chemat de vreme / În fruntea scumpei noastre Românii / Ca soarele în fruntea unei steme”, Alexandru Andrițoiu, „Partidul, Ceaușescu, România“). „Erou între eroi” (Nicolae Dragoș, „Al patriei erou între noi“) și „Comandant Suprem” al națiunii (Mihai Negulescu, „Pionieria raportează“), între multe altele, dictatorul mai prezintă un semn distinctiv al geniului, și anume „tinerețea eternă”, una dintre temele favorite ale producțiilor panegirice, după cum remarca și Anneli Ute Gabanyi în The Ceaușescu cult.

La polul opus, ieșind din registrul solemnității penibile și intrînd în cel al deriziunii riscante, prin apelul la umor, ironie, sarcasm sau cinism, poezia subversivă a aceleiași perioade deconstruiește cu tact profilul conducătorului „genial”. Spre exemplu, spiritul său „vizionar” și calitatea de „profet” sînt ridiculizate de Marin Sorescu în „Proorociri“, o creație care, de un umor explicit, nu reușește să treacă de cenzură, fiind publicată ulterior în volumul de Poezii alese de cenzură(1991): „Un orb vedea în viitor / Și-n viitor vedea un chior, / Și chioru-n viitorul lui / Vedea un surdo-mut, beat-cui, // Care și el proorocea: / Vă paște-un bîlbîit zicea, / Și bîlbîitul, în sfîrșit, / S-o bîlbîi la infinit”. Un destin similar îl are și poemul „Șoferul și nevastă-sa“, în care e demontată ironic vocația de „cîrmaci” a dictatorului, poem inclus în monumentala ediție de Poezii cenzurate (1990) a lui Adrian Păunescu, care scrie simultan, cu talent egal, și stihuri encomiastice, și versuri incomode: „Ne urcaserăm cu toții în autobuz, / Care nu era confortabil, dar era independent, / N-avea fiecare locul său, / Dar ne gîndeam că o să aibă, / Era primăvară, / […] Se dezghețau drumurile, / […] În autobuz vara e cald / Iarna e frig, / Drumul continuă, / Am început să obosim, / Nene șoferule, oprește, / […] Dar el nu mai aude, / El conduce / […] Viteza crește, / Nu mai e nimeni în autobuz, / Unii au murit, / Alții au fugit / Alții ne-am uscat de foame și de sete, / Alții am înghețat de frig, / Muntele e tot mai departe”. Motivul călătoriei și ipostaza de „călăuză” sînt ironizate și în creațiile altor poeți, care intuiesc eficiența formulei alegorice sau parabolice, pentru a păcăli vigilența cenzorilor. Astfel, în „Se repeta potopul“, Ileana Mălăncioiu schițează, cu ironie amară, alegoria eșecului proiectului ceaușist („Se repeta potopul și eram cu el pe-o corabie / […] Dar eu știam că el nu era Noe. // […] Dar pe măsură ce vasul se clătina / Duhul său se-nfigea și mai mult / în marea călătorie / Pînă cînd trupu-nțepenit la cîrmă / A-ncetat să mai fie o ființă vie. // Abia atunci l-am aruncat peste bord / Și deodată cerul s-a luminat”), în vreme ce, în „Corabia“, Matei Vișniec creează o celebră parabolă tragi-comică a naufragiului politic comunist: „dar corabia se scufunda atît de încet / încît după o viață de om încă / mai ieșeam unul cîte unul și priveam / cerul și măsuram apa și scrîșneam din dinți / și spuneam asta nu e o corabie / asta e o… / asta e o…”. Mai mult decît atît, un alt atribut al dictatorului, „eroismul”, e deturnat parodic de Ana Blandiana în volumul de poezii pentru copii Întîmplări de pe strada mea, și, în special, în textul „O vedetă de pe strada mea“, în care motanul Arpagic devine un antierou antipatic, victimă a festivismului, analogie ce avea să-i aducă scriitoarei, între alte consecințe grave, o nouă interdicție de publicare. În fine, nici „inteligența” demiurgică a conducătorului nu scapă neamendată de poezia subversivă a epocii, publicată în străinătate, de această dată, așa cum reiese din versurile unui disident ca Mircea Dinescu, arestat la domiciliu pentru volumul Moartea citește ziarul, din care face parte și textul „Doamne-ferește“, o satiră la adresa comportamentului irațional al lui Ceaușescu și a absurdului existențial pe care îl întreține: „Nebunul își clocește crima / și ne omoară fiindcă ne iubește, / cînd ne e foame desenează pește, / cînd vine frigul arestează clima, / opriți Istoria – cobor la prima / opriți la stația Doamne-ferește”. La rîndul său, Dorin Tudoran, care, după intrarea în greva foamei, va lua drumul exilului, critică, în „Morala fără fabulă“, aceeași nebunie a liderului providențial, pe care îl așază ironic în centrul unei scenete cristic-orwelliene: „Prea-nțelepte dobitoace / ați venit cu toate-ncoace / să-l vedeți pe Împărat? / Da’mpăratul e în pat, / e bolnav și zace lat / Nuuu / Împăratul nu-i cretin / (și-asta n-ar fi nici un chin!) / […] Împăratul nu-i tîmpit! / E, numai așa, răcit. / […] Înapoi la ieslea voastră / Împăratul nu se-arată, / Ca gutuia la fereastră!”. 

Desigur, lista exemplelor s-ar putea oricînd îmbogăți atît cu mostre de poezie encomiastică mobilizate în procesul stînjenitor al aureolării „geniului” dictatorului, cît și cu specimene de poezie esopică, subversivă, angajate să corodeze ironic nimbul tovarășului, căci, în literatură, ca și în fizică, acțiunea naște reacțiune. Și cine altul decît Conul Leonida ar fi putut formula mai bine acest principiu etern al mecanicii sociale: „«Reacțiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întuneric, ea stă la pîndă ascuțindu-și ghearele și așteptînd momentul oportun pentru poftele ei antinaționale. Națiune, fii deșteaptă!» (Cu dezolare): Și noi dormim, domnule!”?

Corina Croitoru este lector univ. dr. în cadrul Departamentului de literatură română și teoria literaturii, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, și autoarea cărții Politica ironiei în poezia românească sub comunism (Editura Casa cărții de știință, 2014).