Geniul, copilul divin și puer-ul etern

Am avut mai mereu o atitudine ambivalentă față de geniu. Pe de o parte am fost atras de figura celui care vede dincolo de orizontul de înțelegere al celorlalți, care face rapid conexiuni legitime, necesare și relevante, care deschide cu ușurință noi orizonturi ale cunoașterii și ale creativității. Pe de altă parte nu mi-a surîs imaginea de marginal inadaptat social, excentric și redus la calitatea înzestrării sale. 

Probabil că în zilele noastre una dintre figurile emblematice pentru modul în care ne reprezentăm genialitatea este cea a Micului Prinț, personajul construit de Antoine de Saint-Exupéry. Simplitatea-altfel de a privi lucrurile, de a se raporta față de lume și viață îl fac repede să pară ca avînd un ceva extraordinar. Venit la propriu dintr-o altă lume, un spirit, un geniu venit din stele, el își arată repede excentricitatea față de lumea oamenilor mari, a oamenilor obișnuiți, a celor care sînt înglodați în banalul cotidian. În paranteză spus, are chiar ceva din înfățișarea tînărului Mozart – paralelism surprins și de regizorul Milos Forman în filmul Amadeus –, un alt puer care locuiește imaginarul european al genialității, existînd în acest sens chiar și detalii biografice care par a indica faptul că pentru Antoine de Saint-Exupéry exista o suprapunere între imaginea compozitorului austriac și cea a Micului Prinț. Personajul scriitorului francez nu reușește să își găsească un loc în această lume. Trăiește o viață în provizorat, pentru că, de fapt, pentru el este mereu în altă parte. De aceea, el ratează ocazia de a crește prin confruntarea cu suferința pe care viața de aici o prilejuiește, cu propriile limite, și alege exitul convenabil al morții. Marie-Louise von Franz, psiholog analist și colaboratoare apropiată a lui Carl Gustav Jung, vorbește pe larg despre această tipologie a Micului Prinț în cadrul lucrării Problema Puer Aeternus pentru a sublinia fatala incapacitate a genialului puer de a face față frustrării și suferinței, de a coborî în concret și în istorie, de a pune osul la treabă chiar și atunci cînd nu are chef să o facă, de a-și însuși întregul spectru emoțional prin confruntarea cu asperitățile vieții.

Cred că acest arhetip al geniului marginal și inadaptat social are două surse. Pe de o parte, spațiul antichității grecești – mai cu seamă prin cîteva dialoguri platoniciene și prin cîteva tratate aristoteliciene – a reușit să impună ca model dominant imaginea înțeleptului care, ducînd o viață rațională și mai cu seamă contemplativă, se situează undeva între lumea omului și lumea zeilor. Pentru că privește mereu către lumea Ființei, către lumea ideilor sau pentru că este în mod asumat orientat spre comuniunea cu Zeul, înțeleptul ocolește gîlceava emoțiilor, încîlcelile relaționale și se sustrage pe cît posibil frecușului din banalul cotidian. Avem în istorie numeroase exemple de figuri geniale despre care s-a spus că au trăit o viață ciudată, retrasă, în mare parte nesuspusă cutumelor sociale specifice timpului lor.

Pe de altă parte, dacă ne ducem mai în adînc, imaginea geniului excentric are ca o a doua sursă confuzia dintre arhetipul „copilului divin” și problema „puer-ului etern”. 

În mitologie, copilul divin reprezintă sinteza dintre fragilitate și putere. Aspectul de copil reprezintă pe de o parte ceea ce este nou, dar vulnerabil, ceea ce este deschis către noi orizonturi, dar care poate fi ușor periclitat. Aspectul divin rezidă, însă, în puterea specială pe care acest copil o are. Divinul din el ne arată că nu este doar vulnerabil, ci că este și invincibil, că nu are doar ingeniozitatea spiritului curios, ci și logos, cunoaștere solidă, că nu are doar imaginație și creativitate, ci și răbdare, anduranță și experiență. Analizînd această temă, Carl Gustav Jung observă că „această dispunere a mitului e strîns legată de faptul psihologic conform căruia «copilul» e mai întîi «insignifiant», adică, greșit înțeles, «doar un copil» – dar și divin în același timp” („Contribuție la psihologia copilului ca arhetip”, în Copilul Divin. Fecioara divină, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 156). În sintagma „copil divin”, divinul este bemolul care semnalează faptul că cel despre care se vorbește nu este doar un copil. În literatura alchimică, spune Marie-Louise von Franz, substanța, copilul divin, care este scopul procesului alchimic, era desemnată ca puer et senex, copil și bătrîn, ceea ce este vulnerabil și invincibil în același timp. Iar în miturile antichității grecești, Zeus, Apollo, Hermes, Dionysos sînt exemple de copii divini ai lumii mediteraneene în care opusele se întîlnesc, pilde pentru ceea ce este concomitent vulnerabil și atotputernic. 

Din punctul meu de vedere, una dintre cele mai expresive imagini ale copilului divin este livrată de reprezentarea din iconografia creștină a lui Iisus Hristos Emanuel, care îl arată pe Dumnezeu cel vechi de zile, cel de dinaintea timpului și creației, în ipostaza unui copil cu trăsături de om matur, care este așezat într-o postură care aminteșe de statutul Său de Pantokrator, adică cel ce este Atotputernic, Atotțiitor. Această reprezentare are ca pandant o reprezentare a lui Hristos Cel Vechi de zile, în care Fiul lui Dumnezeu este înfățișat ca un bătrîn cu părul și barba albe, avînd trăsături care aduc mai degrabă cu cele ale unui tînăr, așezat iar într-o postură care amintește de Pantokrator. Semnificația ambelor tipuri iconice este dezvăluită de cîntările liturgice din cadrul Utreniei praznicului Întîmpinării Domnului în care se spune „Prunc te-ai făcut pentru mine, Cel ce ești vechi de zile” sau „Cel vechi de zile, Prunc făcîndu-se cu trupul”. Și una, și alta trimit către sinteza dintre curiozitate și atotcunoaștere, între fragilitate și putere, între creativitate și experiență.

Or, tocmai peste acest arhetip oximoronic al „copilului divin” s-a suprapus imaginea mai degrabă romantică a geniului neînțeles, marginal și redus la calitatea predominantă a înzestrării sale. Problematica psihologică a lui „puer aeternus”vorbește despre situația celui care, crezînd că este înzestrat sau chiar fiind dăruit cu abilități ieșite din comun, devine captivul acestora, nefiind în stare să crească în jos, să se dezvolte și în lumea concretă, pentru a-și putea descoperi și celelalte calități ale umanității sale. Întîlnim uneori în jurul nostru persoane atinse de sindromul „elevului premiant”, care fie le știe pe toate, fie dă dovadă de un uimitor spirit, de o nemaivăzută creativitate sau inteligență, dar care nu este în stare să meargă la muncă în dimineți reci și ploioase, pentru a face ceva ce nu îi place, doar pentru că trebuie să se întrețină singur. Micul Prinț și Peter Pan sînt personaje care ilustrează cazul geniului căzut din stele, capabil să zboare deasupra celorlalți, dar care nu poate deprinde răbdarea, care nu își poate accepta limitele, atunci cînd acestea sînt scoase în evidență de constrîngerile vieții și de asperitățile relaționării cu ceilalți. Pentru că fac orice pentru a se sustrage frustrării, suferinței, astfel de genii veșnic tinere nu au cum să experimenteze bogăția propriilor emoții și nu învață cum să gestioneze ceea ce simt. În sintagma „puer etern” aspectul eternității este bemolul care semnalează faptul că cel despre care se vorbește este doar un copil. Este vorba despre o unilateralizare a psihicului acelei persoane, despre o tiranie a înzestrărilor care par a-i da acestuia putere, dar care îl țin în captivitate. Problema acestui fel de geniu este că el nu poate să fie decît „special”, sacrificînd întreaga rotunjime umană la care el ar putea ajunge. 

Cred că un liman mai fertil și mai ferit de riscul unilateralizării prin genializare este să te lași a fi atins de geniu, să ai eventual momente de geniu. Iar asta lasă loc în viață și banalului cotidian, care te poate frustra și care, astfel, prin suferință, te poate trezi din ispita excepționalismului. Pilda veterotestamentară a lui Iov este grăitoare în acest sens. Relația cu Dumnezeu a celui mai credincios dintre credincioși fusese atinsă de somnolență. Și doar suferința a fost cea care l-a reașezat pe acesta pe drumul interogativității și al dialogului cu Celălalt. Doar aceasta l-a ajutat să descopere și să trăiască frumusețea poetică a relației dintre creație și Creator. 

Pentru spațiul Greciei Antice a fi atins de geniu însemna a realiza comuniunea cu zeul sau cu propriul daimon, prin strădanie, răbdare și cultivarea înzestrărilor naturale. Era vorba mai degrabă despre atingerea unei forme de excelență în ceea ce faci, chiar și la nivelul cotidianității. A-ți reuși o afacere bună echivala cu a fi fost inspirat de Hermes. A spune o vorbă înțeleaptă dezvăluia prezența în tine a zeiței Atena. A da dovadă de curaj și de măiestrie în luptă arăta că Ares fusese cel care te locuise în mijlocul confruntării. Realizarea într-un fel sau altul a excelenței te arăta ca fiind atins, fie și pentru o clipă, de geniu, de prezența zeului. Dar asta îți lăsa, în același timp, și spațiul de care aveai nevoie pentru a fi om, pentru a te împlini ca om.

Andrei Găitănaru este psihoterapeut și publicist.