Genii, gene și alte mutagene… morbigene
Nu în sensul bun al creativității, al reprezentării idealurilor și valorilor culturale perene, ci într-un sens deconcertant, opus: există oare și o „genialitate“ a răului?
Să ne imaginăm o scenă sumbră, ce amintește de romanul Frankenstein al lui Mary Shelley, în care se făcea că un doctor, în morga unei închisori, „într-o dimineață rece și cenușie de noiembrie“, în timp ce studia oasele unui criminal notoriu care murise în închisoare, medita asupra comportamentului antisocial al acestuia:
„Acest bărbat deținea o așa extraordinară agilitate, că se știe că escalada înălțimile munților, purtînd o oaie pe umerii lui. Obrăznicia sa cinică a fost așa de mare încît se lăuda deschis cu crimele sale. La moartea sa […] am fost desemnat să fac autopsia, și în craniul deschis, am găsit un punct slab ca la animalele inferioare. Aceasta n-a fost nu doar o idee, ci o revelație. La vederea acelui craniu, dintr-o dată m-am luminat asupra problemei naturii criminalului […] o ființă atavică ce reproduce în propria-i persoană instinctele feroce ale unui om primitiv“.
Să ni-l imaginăm pe acest doctor, într-o postură hamletiană, contemplînd craniul acela „atavic“ și interogîndu-se asupra genezei maleficului din acest univers...
Un pic de lămurire istorică: aici ne-am permis să vorbim despre nimeni altul decît Cesare Lombroso. Născut la Verona în 1835, a studiat medicina la Torino, devenind psihiatru la ospiciul din Pesaro în 1871. A fost de asemenea profesor de medicină legală și igienă (1878), de psihiatrie (1896) și apoi de antropologie criminală (1906) la Universitatea din Torino. Este teoreticianul cel mai reprezentativ al orientării determinist biologice în teoriile cauzale din criminologie. El a făcut din ideea tipologiei biologice o cauză intrinsecă a crimei susținînd că, în esență, caracteristicile fizice ale individului criminal sînt indicatorii de bază ai degenerării biologice și inadaptării sociale. Teoriile biologice constituționale, evoluționiste, au clasificat atavismul ca pe o formă incipientă a vieții animale apărută din timpuri ancestrale la anumiți oameni, sub forma unor ,,stigmate anatomice“, ele reprezentînd o „oprire“ în dezvoltare în lanțul filogenetic al devenirii unei specii. După Lombroso, fără a exclude influența factorilor sociali și fizici, ereditatea, din punctul de vedere al influenței ei asupra criminalității, a avut o mare importanță deoarece a considerat actul criminal ca pe o „fatalitate ereditară“.
Cartea sa fundamentală, L’uomo delinquente, din 1876, a cunoscut cinci ediții adăugite pînă în 1897, ultima sa versiune fiind expandată la patru volume. A strîns tot ce se putea strînge în a-și susține atavismul ca sistem filozofic și antropologic, și a avut grijă să-și revizuiască constant acest concept. O altă fază a teoriilor lombrosiene se referă la „malformațiile“ morfo-funcționale de natură degenerativă, cercetările axîndu‑se în special asupra tulburărilor psihice. Examinarea „criminalului nebun“ scoate și ea la iveală existența unor stigmate oarecum similare „omului criminal“, dar care sînt, de data aceasta, explicate psihiatric prin teoria degenerescenței.
Desigur, toate aceste considerații sînt foarte tehnice, dar de la acest sistem de gîndire antropologică și pînă la explicarea genialității, ca excepționalitate, nu a fost decît un singur pas. În 1864, și reeditată amplu în 1877, Lombroso a publicat Genio e follia, o carte ce se constituie într-un fel de etalare de tip „freak show“ cu „prognostic“ social nefast, dar cu stigmate… geniale.
Astfel, după Lombroso, geniul, nebunul și delincventul sînt uniți printr-o caracteristică regresivă – atavismul – și se deosebesc doar prin intensitatea acestei caracteristici și, firesc, prin gradul de dezvoltare a calităților pozitive (!?). Şi toate au apărut din „adîncurile timpului“ printr-o întreagă gamă de caracteristici „ancestrale“, atît fizice, cît și morale. Astfel, etologia mitologică a animalului sălbatic se întîlnește cu mitologia antropologică a omului primitiv așa cum era ea teoretizată la sfîrșitul secolului al XIX-lea: din punct de vedere rasial și pe principiul absolutizant al rasei albe superioare, singura capabilă să genereze modele civilizaționale. Sălbaticul lui Lombroso era opusul polar al „sălbaticului nobil“ al lui Rousseau, primul fiind o formă ancestrală umană al cărei nivel scăzut al funcțiilor psihice superioare explica sărăcia moralității sale suprapusă peste „primitivitatea“ caracteristicilor sale somatice. Criminalul era mai aproape de acest tipar antropologic, prin faptul că avea un comportament aflat în antiteza celui al contemporanilor săi, dar în „armonie“ cu cele din epocile trecute, antisocialitatea acestuia fiind exemplificată de Lombroso ca o „așchie“ înfiptă în corpul civilizației. În conformitate cu teoria lui Ernst Haeckel, „ontogenia recapitulează filogenia“ (adică dezvoltarea unui individ este paralelă și urmează, la scara sa individuală, etapele evoluției biologice și mentale a omenirii), Lombroso a identificat copilăria ca fiind acea perioadă de dezvoltare oamenilor în care copilul corespunde comportamental omului primitiv și, în sens figurat, criminalului. Tinerețea este capabilă de diverse manifestări intrinsec criminale, scria Lombroso, nefiind considerată antisocialitate ca atare doar din cauza amplorii lor reduse. Un bărbat care nu și-a depășit perioada infantilă în timpul dezvoltării sale psihofizice a fost un bărbat care a rămas „fixat“ într-o fază ancestrală a filogeniei, practic un „delincvent înnăscut“. Așadar, avem aici un fel de psihanaliză freudiană, avant la lettre, dar foarte morbidă și „întoarsă pe dos“. Bine-bine, și unde-i geniul… bată-l vina?
Publicată pentru prima dată în limba engleză în 1891, cartea lui Lombroso despre geniu și nebunie a făcut valuri. Geniul, spune Lombroso, este o afecțiune morbidă, o formă de nebunie (deși una foarte specială), care apare adesea alături de anomalii fizice sau psihice. Iar galeria de monștri „geniali“ este spectaculoasă, dacă nu cel puțin tragi-comică: Alexandru cel Mare era foarte scund (adică nu era mare!! – n.a.); Girolamo Cardano – un ipohondriac; Socrate avea o fizionomie cretinoidă (…de aceea era atras de peșteri! – n.a.); Giotto avea rahitism; Kant a avut o dezvoltare anormală a osului parietal stîng; Erasmus avea balbism; Sfîntul Pavel era epileptic; Samuel Coleridge – un alcoolic; Gérard de Nerval – un maniaco-depresiv; Savonarola, Luther și Cristofor Columb – megalomani, Vol-taire și Molière – melancolici; Dante și Byron – infantili (aoleu! – n.a.). Lombroso a cercetat sute de figuri artistice, literare și religioase, observînd cu minuție aberațiile comportamentale în personalitatea lor, viața privată, obiceiurile, munca creativă, trăsăturile fizice și caracteristicile psihologice. Teoria prezentată aici, deși bizară și controversată chiar și la vremea ei, s-a dovedit totuși foarte influentă din punct de vedere cultural. În special, Lombroso a oferit una dintre cele mai timpurii expertize ale artei psihopatologice. Hans Prinzhorn, autorul cărții Bildnerei der Geisteskranken (Arta bolnavilor mintal), apărută în 1922, a fost inspirat de studiile lui Lombroso asupra artei psihiatrice. Opera lui Prinzhorn l-a inspirat, la rîndul său, pe Jean Dubuffet să întemeieze mișcarea Art Brut.
Deși complet depășit ca sistem de studiu științific, cu fuziunea sa hazardată între criminologie, antropologie criminală, teoria degenerării, psihiatrie, fizionomie și darwinism social (acesta din urmă greșit interpretat), Genio e follia rămîne, totuși, un reper (al morbidului) în istoria ideilor. După Lombroso, Wilhelm Lange-Eichbaum a continuat acest gen de cercetări punînd accentul pe determinismul social și nu pe cel biologic. Şi, deși psihologia și psihiatria modernă clasează o mare parte din ceea ce Lombroso a considerat drept semne de nebunie, o serie de tulburări mai mult sau mai puțin minore, există totuși un element de adevăr în teoriile sale? Da, lipsa de empatie în cadrul tulburărilor de personalitate antisocială.
În căutarea geniului absolut, Lombroso s-a dus în 1897, în Rusia, la Iasnaia Poliana, să-l întîlnească personal pe Lev Tolstoi. Lombroso credea că scriitorul rus reprezintă „adevăratul geniu deghizat al… alienării“ (!?), cu morfologie de cretinoid degenerat (!?). Nu mică i-a fost surpriza să întîlnească un aristocrat cu un aspect bățos și cu o față osoasă, aspră, de țăran bărbos, cu sprîncene imense și ochi scrutători, hipnotici. Dialogul dintre ei, dominat de o stînjeneală reciprocă, a fost de-a dreptul suprarealist, Tolstoi fiind adeptul pacifist al suprimării pedepselor penale: la violență nu trebuie răspuns sub nici o formă cu violență. Lombroso a plecat de-acolo oarecum descumpănit, spunînd că acest concept al non-violenței „nu are nici o noimă“, iar Tolstoi comenta că doctorul „este ingenios, persuasiv, dar… bătut în cap“. Asta e foarte tare: un psihiatru genial… dar bătut în cap!
Puțină istorie contrafactuală... nu, mai bine zis ficțională: ce-ar fi fost ca Lombroso să se fi născut cu 50-60 ani mai tîrziu și să fi avut șansa unică de a-l autopsia pe Adolf Hitler cu mîna lui? Să fi avut posibilitatea, ca el, cel care a căutat mai profund decît oricare alt savant, originea biologică a crimei, să-i fi putut ține hîrca infectă în mînă. Şi să-i fi putut studia toate găurile craniene prin care i s-a scurs orice urmă de umanitate, în căutarea „organului“ absolut al răului…
Octavian Buda, medic primar psihiatru și istoric al medicinei, este profesor și titularul Catedrei de Istoria Medicinei din cadrul UMF „Carol Davila“ și fost președinte (2015-2017) al Asociației Europene de Istoria Medicinei și Sănătății. Cea mai recentă carte publicată: Giudețul nebuniei. Expertize psihiatrice în trecutul românesc: 1646-1940 (Editura Academiei Române, București, 2021).