Generaţii şi răzvrătirile lor

Cînd ești copil, îți dorești tot felul de lucruri. De la mașinuțe, jocuri și prințese Barbie, la să fii pilot de curse, gamer profesionist sau prințesă. Și eu am avut o grămadă de tendinţe, în special legate de sport. Voiam să fiu ba tenisman, ba fotbalist, ba înotător (ceea ce am şi fost, pînă la terminarea liceului). Dar pe cînd aveam vreo 7-8 ani, lucrurile fuzionau pînă la confuzie totală. De exemplu, racheta de tenis devenea chitară electrică. Apoi, mă afişam în faţa vitrinei cu cristale, imaginîndu-mi în pseudoengleza aia inventată că sînt un star rock. Abia explodase Cutia Pandorei cu casete din Obor, aşa că taică-miu îngrăşa colecţia de muzici pe vinil cu albume piratate după Accept, Metallica, Sepultura şi, în special, rarităţi de compilaţii punk şi new wave, cu printuri aproximative şi trase pe casete care se terminau la mijlocul melodiilor. Astea erau, pentru versiunea mea de la începutul anilor ’90, cele mai grave. Le ascultam pe o chinezărie de walkman alimentat cu baterii Varta, cînd aveam bani, sau 777, cînd le luam de la chioşcul de lîngă Parcul Circului. Idolii mei de atunci erau Johnny Rotten, Sid Vicious, Ian Dury, în fine, toată galeria de mutre încruntate despre care abia puteam afla ceva în cîte-un articol rătăcit în vreo revistă de rock. Sigur, pasiunea mea pentru tipul acesta de muzică nu m-a făcut să devin un elev model, din contră, m-a făcut, în primii ani de şcoală, un soi de răzvrătit. Mai era şi chestia politică: ai mei erau golani şi mă plimbau prin Piaţa Universităţii, iar la şcoală, fesenismul vechii gărzi de profi era în floare, precum trandafirul din sigla partidului. Şi, totuşi, valorile se schimbaseră. Doamna educatoare ne spunea în felul următor: dacă nu înveţi, o să ajungi să dai cu mătura la colţul străzii şi o să ţi vezi colegii care iau note mari cum te stropesc cu Mercedesul cînd trec pe lîngă tine, iar cel din Mercedes va zice: ia uite-l şi pe-ăsta, mi-a fost coleg de şcoală… Creşteau inimioarele celor cu note mari cînd auzeau povestea asta. Eram și eu printre ei, chiar răzrătit fiind, așa că ne şi imaginam la volanul unui Merţan, stropindu-i cu satisfacţie pe cei mai slabi la învăţătură. Pleoşc! – dacă n-ai avut chef de lecţii.

În climatul anilor ’90, n-aveam foarte multe opţiuni care să mă scoată din rutina stătută a orelor de la şcoală. Jocurile video abia apăruseră, pe dischete pe care le împrumutam unii altora pînă deveneau inutilizabile, aşa că devenisem fascinat de muzica celor de la Sex Pistols, The Clash, The Damned, X-Ray Spex, The Buzzcocks sau Public Image Ltd., iar asta îmi alimenta spiritul contestatar, nevoia de a mă poziţiona împotriva curentului conservator şi suspicios din instituţia de învăţămînt.

Citeam zilele trecute un articol în The Guardian despre felul în care au evoluat carierele unor figuri emblematice pentru cultura punk de la sfîrşitul anilor ’70 din Marea Britanie: Ausaf Abbas, basist al formaţiei Alien Kulture – bancher, Lesley Woods, vocalistă şi chitaristă la Au Pairs – avocat, Terry Chimes, toboşar la The Clash – chiropractician, David O’Brian, membru al scenei punk din Manchester – preot ş.a.m.d. Numitorul comun al acestor veterani ai punk-ului este că nu au simţit că au făcut vreun compromis, ci, din contra, că şi-au însuşit şi mai mult valorile în care credeau în adolescenţă. Steve Ignorant, vocal la Crass între 1977-1984, a devenit salvamar: „Să faci parte din echipă e ca şi cum ai fi într-o formaţie. Atunci cînd te urci pe scenă, eşti plin de adrenalină, dar cel mai grav lucru care se poate întîmpla este ca vocalul să uite versurile sau chitaristul să dea o gherlă. Nu e chiar aceeaşi adrenalină cînd eşti pe mare şi salvezi pe cineva de la înec. Îi afectează pe oameni în moduri diferite. În primă fază, n-am nici o reacţie, dar o oră mai tîrziu, sînt extrem de surescitat. Nu mă pot abţine să nu povestesc la nesfîrșit operaţiunea de salvare.“

Dacă generaţia fără viitor (no future) care mi-a marcat copilăria a evoluat dincolo de starea de anarhie şi violenţă – performativă, de limbaj sau vestimentară –, m-am întrebat: spre ce tinde generaţia viitorului accelerat şi permanent prezent a zilelor noastre? Mai există forme de contracultură, de rezistenţă la un mainstream din ce în ce mai acaparator şi incluziv? Forme care, în mod ideal, să transcendă esteticul şi să vireze spre conţinut, spre valori, spre discurs critic?

Contracultura sonică actuală se naște și dispare în ritm de meme – witchhouse, sea-punk, vaporwave, doar cîteva genuri post-Internet care, imediat ce s-au ridicat spre mainstream, au fost asimilate estetic și au dispărut ca fenomen. Contracultura contemporană, ca reacție la cultura de masă și cu valoare de incubator de discurs critic, de la muzică pînă la arte vizuale, este adesea creația adolescenților de astăzi. Ea glisează dinspre anime-uri și serii manga spre producții hipnotice pe YouTube, muzică făcută pe laptop și uploadată imediat pe Bandcamp sau Soundcloud și spre fabricile de meme-uri ca Tumblr, 4chan sau Dump.fm, cu variantele lor locale (vezi fenomenul Junimea și capitalizarea lui de către McDonalds).

Nu sînt nativ digital și-mi lipsesc organele noilor generații de a le înțelege și de a le analiza revolta, dar asta nu înseamnă că ea nu există și nu se manifestă. Deși trăiesc cultura tinerilor de astăzi, care inundă rețeaua cu manifestele ei de emancipare corporatistă, care funcționează în logica antreprenoriatului, a branding-ului personal și a clickbait-ului, sînt la fel de lipsit de busolă precum erau hipioții spre sfîrșitul anilor ’70. Sînt la fel de rupt de realitate și de viitorul continuu și mai mult decît prezent. Aproape că-mi trăiesc vechile revoluții, ca un Peter Pan botoxat, ajungînd uneori s-o dau într-un conservatorism obscen, care-mi arată cît sînt de defazat și retrograd. Sînt precum adulții care nu mai au acces la lumea nouă din piesa lui David Bowie „There Is a Happy Land“: „You’ve had your chance, but now the doors are closed, sir, Mr. Grown Up, go away, sir.“

Tinerii zilelor noastre pot naviga bănci uriașe de date care să le alimenteze reacția la o stare de fapt sau la adresa unei autorități din ce în ce mai difuze și mai soft. Lucru pe care îl consider esențial pentru o gîndire cît mai nuanțată în momentul în care vor ajunge la maturitate. Dar au și ceva în plus: posibilitatea de a forma comunități unde să întîlnească oameni cu interese similare, din diferite colțuri ale lumii. Locuri în care să fie creativi și să se mobilizeze. Pe de altă parte, le este mult mai dificil să discearnă între tipul de revoltă prezentat în distopiile hollywoodiene și o reacție autentică augmentată de tehnologia pe care o au la dispoziție.

Matei Sâmihăian este PR la Editura Arthur și, din cînd în cînd, consemnează pentru copii scene din viața cîinelui său Gas, traduse cu ajutorul unui yamahamham.